Acasă Cultură Zamolxis şi legenda nemuririi

Zamolxis şi legenda nemuririi

”…. Legenda nemuririi i-a ajutat pe daci să înfrunte moartea şi să lupte fără teamă cu toţi duşmanii care au îndrăznit să le calce hotarele şi libertatea. Erau ţelurile supreme pe care le apărau şi pe care le socoteau o datorie sfântă, cheia care le deschidea porţile lumii lui Zamolxis, porţile Raiului cum spun acum creştinii…

Numele Zamolxis vine de la blană de urs, sau, cel învelit în blană de urs. Acest Zamolxis a trăit cu circa o mie de ani înainte de Iisus. Legenda spune că era un prinţ, rodul dragostei unui rege dac cu zeiţa Hestia sau Beidis, sau Marele Lup Alb, cum o numeau dacii. Fiind abandonat, acesta ar fi trăit într-o peşteră. Unii spun că a fost crescut de o lupoaică, Marele Lup Alb, care l-a hrănit, iar ca să nu-i fie frig i-a adus din munţi o blană de urs cu care s-a învelit. De aici numele de Zamolxis, zamols însemnând blană de urs în limba dacilor.

Potrivit marelui istoric Herodot, tânărul a ajuns la învăţatul Pitagora, în insula Samos din Grecia. Mai întâi i-a fost sclav, dar apoi, văzându-i înţelepciunea, Pitagora l-a luat ca discipol şi l-a învăţat tot ce ştia el. Văzând cât de isteţ este băiatul, a mers cu el în Egipt unde acesta şi-a desăvârşit cunoştinţele, învăţând multe taine de la preoţii din Theba şi Memphis. Anii au trecut şi, în cele din urmă, Zamolxis se întoarce pe meleagurile lui, pe care nu le-a uitat niciodată. După ce a trecut Dunărea (de azi), a început să-şi predice învăţăturile în sate şi în dave (cetăţi dacice). Sta de vorbă cu oamenii şi le predica învăţăturile lui. Se spune că acestea erau apropiate de cele pe care le predica Iisus, drept dovadă atitudinea regelui Dromihete faţă de Lisimah. Numai prin dragoste şi smerenie a reuşit să învingă trufia acestui rege care se socotea asemenea lui Alexandru cel Mare. Dar această poveste o să v-o spun mai târziu…

Zamolxis îi învăţa pe daci să fie mai buni, să se iubească între ei şi să nu facă fapte rele. Le cerea să lase la o parte invidia, cleveteala şi mai ales mânia şi să ducă o viaţă sănătoasă, renunţând la carne şi băuturi alcoolice. Câştigând încrederea oamenilor şi a regelui, Zamolxis cere să i se facă o sală mare unde să-i găzduiască şi să-i ospăteze pe cetăţenii de frunte. În timpul meselor, la care lipseau carnea şi băuturile alcoolice, fiind însă mâncăruri la fel de bine gătite, după reţete pregătite de Zamolxis, acesta îi învăţa pe musafiri că nici ei, nici urmaşii lor nu vor muri, ci se vor muta într-un loc unde vor trăi veşnic şi unde vor avea parte de toate bunătăţile. Pe unii din ei îi învăţa tot felul de cunoştinţe de astronomie, despre pământ, soare, lună şi stele, dar şi despre legătura dintre aştri şi vreme, influenţa lor asupra lucrărilor agricole, spunându-le cum să se roage la Cer pentru a avea un an rodnic şi bun. A pus să fie aduse fete de prin toate satele pe care le-a învăţat tainele tuturor plantelor, ce boli vindecă fiecare din ele, unde pot fi găsite şi culese, cum să facă să tămăduiască bolnavii. O reformă fundamentală în credinţă, care a înlocuit credinţa veche a dacilor în mai mulţi zei cu credinţa în nemurire şi într-o singură zeitate supremă, punând în prim plan lumina care întreţine viaţa şi stă la baza actului creator. Dacii ştiau că izvor a luminii este soarele cu cele două solstiţii şi două echinocţii, cărora le-au dat semnificaţii mistice, organizând tot felul de ritualuri şi obiceiuri de apărare a luminii de forţele malefice ale întunericului. Despre acestea vom vorbi ceva mai târziu.

După ce a predicat o vreme, ca să fie crezut, Zamolxis cere să se sape o cameră în pământ unde a intrat şi a pus să fie închisă ermetic uşa după el, iar cheia să fie aruncată într-o prăpastie unde să nu poată fi găsită. Se spune că toţi dacii îl jeleau crezând că a murit. Cei mai mulţi dintre ei au început a se obişnui cu el şi au văzut că le prind bine învăţăturile aduse. După trei ani, după cum a spus, potrivit înţelegerii, cineva a spart uşa ce ducea spre acel mormânt. Spre uimirea tuturor, Zamolxis iese din peşteră viu şi nevătămat. A intrat om şi a ieşit zeu. Atunci toţi dacii au crezut în el, socotind că a înviat după cum le-a spus. Prin moartea şi învierea sa, Zamolxis a dovedit dacilor că a avut puterea să învingă moartea, iar acum a înviat spre veşnicie.

Zamolxis a continuat să trăiască printre daci, fiind ales rege şi Mare Preot. A condus ţara cu înţelepciune. A continuat să-i înveţe pe daci şi să-i conducă cu înţelepciune. Când a venit timpul şi-a luat rămas bun de la ei, spunându-le că pleacă într-o altă lume, o lume mai bună unde nu vor cunoaşte decât dragostea şi fericirea, pregătită anume pentru poporul său. Le-a cerut dacilor să nu se teamă de moarte, pentru că numai trupul lor va muri, iar sufletul va merge în acea lume, unde va trăi veşnic, împreună cu Zamolxis. Trecerea în lumea nemuririi era însă condiţionată de viaţa pe care oamenii o duceau pe Pământ. Ei trebuiau să trăiască liberi şi să-şi apere pământul strămoşesc. Sclavii nu erau primiţi în noua lume şi nici cei care nu trăiau demni, având obligaţia să respecte învăţăturile lui Zamolxis şi principiile morale ce izvorau din ele.

Se spune că la bătrâneţe Zamolxis s-a retras în peştera lui, din Muntele Kogaion. Mulţi daci au mers să-l caute, scotocind fiecare ungher al peşterii, dar nu au dat de urma lui. Atunci au crezut că zeul lor a urcat la ceruri şi acum se află în acea lume pe care le-a făgăduit-o. De atunci oamenii nu l-au mai văzut, dar au continuat să creadă în el ca într-un zeu. Cu toţii au lăsat deoparte credinţa în ceilalţi zei şi au crezut numai în Zamolxis, pe care îl socoteau fiul luminii, a lui Gebeleizis, un zeu atotputernic, un fel de Creator, cel care aducea lumina care dă viaţă şi ploaie ca să rodească ogoarele. De aceea, când era furtună, dacii trăgeau cu săgeţile în cer pentru a-l păzi pe Gebeleizis de duhurile rele. De multe ori îl confundau pe Zamolxis cu Gebeleizis, socotind că au puteri deopotrivă, lor alăturându-se zeiţa mamă, numită Hestia sau Bendis de daci. Formau astfel un fel de triadă, Gebeleizis (soarele, lumina creatorul nevăzut), Zamolxis şi zeiţa mamă.

Zamolxis era socotit că aduce lumina şi mai ales viaţa veşnică poporului său. El era cel care îi primea pe daci după ce îşi găseau sfârşitul pe Pământ, dacă duceau o viaţă în demnitate şi respect pentru valorile pe care le-a predicat cât a stat printre ei. Lupta fără teamă împotriva duşmanilor, pentru apărarea pământului strămoşesc, era considerată cea mai de seamă faptă care le deschidea dacilor porţile spre lumea lui Zamolxis. De aceea dacii se aruncau în luptă fără să le pese de viaţă, pentru ei moartea era o binefacere care îi scăpa de greutăţile vieţii de pe Pământ.

Crezul nemuririi a intrat atât de profund în conştiinţa dacilor încât făcea parte din însăşi existenţa lor, viaţa pe Pământ fiind socotită doar o punte de trecere spre adevărata viaţă, cea din lumea lui Zamolxis. Astfel, dacii treceau fără griji prin toate greutăţile vieţii şi aşteptau senini moartea, pe care o socoteau o binecuvântare. Acesta este motivul pentru care v-am spus că ceva mai târziu creştinismul se va mula ca o mănuşă peste credinţa strămoşească a dacilor în Zamolxis şi în nemurire. Se spune că zamolxianismul a durat la daci vreme de un mileniu socotit până la ocupaţia romană, după care, treptat se va împleti cu învăţăturile creştine, care îl vor înlocui, dar prin păstrarea multor datini şi tradiţii zamolxiene.

*            *

*

Nimeni nu poate preciza momentul trecerii definitive a dacilor la creştinism, cele două religii vor convieţui multă vreme, probabil şi cu unele confuzii, dar în mod cert cu păstrarea şi adaptarea unor tradiţii zamolxiene. [….]

Un alt mare reformator al dacilor a fost Marele Preot Deceneu. La fel ca Zamolxis, în tinereţe a ajuns în Egipt, de astă dată împreună cu un circar. Aici s-a iniţiat în învăţăturile preoţilor egipteni, dar şi cunoştinţe de medicină, astronomie, geometrie etc. Întors în ţară l-a ajutat pe regele Burebista să adune laolaltă mai multe regate dacice şi să formeze acel mare imperiu de care le era teamă până şi romanilor.

Punându-se în fruntea supuşilor săi, Marele Preot Deceneu aduce schimbări majore în viaţa dacilor. Reformele sale vizează o radicalizare a credinţei în Zamolxis şi în nemurire, care era completată de abstinenţă, fapte bune şi jertfă. Istoricii antici ne-au transmis că Deceneu i-a convins pe daci să-şi taie viile şi să renunţe la consumul de vin. Era o realizare extraordinară pentru vremurile acelea. Gândiţi-vă că oamenii erau neştiutori de carte, nu existau mijloace de transport şi comunicare cum sunt acum, iar violenţa era la modă, mai ales sub efectul băuturilor alcoolice. Renunţarea la consumul de vin a fost un pas important în reformarea Daciei şi întărirea credinţei în Zamolxis şi în nemurire. După ce a reformat biserica lui Zamolxis, prin preoţii săi şi cu ajutorul ritualurilor sacre consacrate lui Zamolxis, Deceneu a adus la ascultare toate triburile dacice care i s-au supus lui Burebista.

Dar Deceneu a mai realizat ceva. După constituirea Daciei, un adevărat imperiu pentru acele vremuri, Marele Preot ştia că pentru a rezista era nevoie de consolidare, iar aceasta nu se putea face fără dezvoltarea culturii şi formarea unei clase educate, la fel ca în Grecia şi Imperiul Roman. În acest scop, el a organizat la Sarmisegetuza o adevărată şcoală de înţelepciune, adresată cu prioritate tinerilor dotaţi, cei mai învăţaţi dintre aleşii neamului, după cum au consemnat învăţaţii antici. Aceştia erau selectaţi mai ales în familiile de pileaţi, ofiţeri din armată, dar şi din alte categorii sociale. Era vorba în primul rând de o selecţie în care se urmăreau aptitudinile tinerilor, aceştia fiind supuşi mai înainte la mai multe teste. La această şcoală tinerii învăţau tot felul de cunoştinţe de astronomie, logică, medicină, etc. Se spune că la această şcoală au învăţat toţi prinţii daci, între care şi regele Decebal.

După reformarea vechii caste preoţeşti, Deceneu formează o nouă categorie de preoţi în Dacia, oameni elevaţi, cu cunoştinţe de astronomie, medicină, logică, geometrie etc. Ei vor avea un rol important în evoluţia comunităţilor dacice, dar în afară de preoţi vor îndeplini şi rolul de medici datorită cunoştinţelor pe care le aveau. Unii au devenit medici renumiţi, folosind în tratarea bolilor trupului învăţăturile zamolxiene care vorbeau de vindecarea sufletului. Prin tratarea bolilor sufleteşti oamenii deveneau mai îngăduitori, se acceptau mai uşor unii pe alţii şi învăţau să-şi stăpânească mânia. În felul acesta dispărea stresul, cauza nenumăratelor boli din toate timpurile. Dar despre asta o să vă mai povestesc.

Tot Deceneu este acela care formează un detaşament de preoţi luptători, aşa zişii lupi (daoi), care au devenit apoi elita armatei regilor Daciei, fiind cei care au băgat groază în romani în timpul războaielor daco-romane. Se îmbrăcau în piei de animale, cu blana scoasă pe exterior, având pe cap tot felul de măşti, iar faţa şi braţele puternic tatuate. Mânuiau arcul ca nimeni alţii, iar săgeţile lor otrăvite nu mai lăsau nici o şansă victimelor. Apăreau în luptă ca nişte umbre, cu caii lor arabi, subţiri şi repezi, încât spuneai că sunt fantome venite din cealaltă lume şi nu oameni de aici, de pe Pământ. Loveau şi dispăreau la fel cum au apărut, în drumul lor scoteau ţipete ce imitau lupii şi băgau spaima în duşmani. Strigătele luptătorilor erau completate de şuieratul dragonilor cu chip de lup, acel steag dacic devenit şi el groaza romanilor. Aceşti tineri se instruiau în tabere ascunse în munţi şi la final dădeau un fel de examen, numit iniţiere, când trebuiau să demonstreze ce au învăţat. Examenul presupunea şi lupte adevărate, cu războinici sau fiare sălbatice şi îl treceau numai cei care treceau toate probele cu bine. Trebuie reţinut faptul că iniţierea nu se făcea în orice perioadă a anului, ci numai spre sfârşitul iernii când haitele de lupi se destrămau, fiecare familie croindu-şi drumul său.

În afara noii elite de preoţi şi a detaşamentului de luptători lupi, Deceneu a creat şi o castă a preoteselor, pentru acest post fiind aleasă câte o fată mai isteaţă din fiecare sat. Ele vor fi educate pe rând la şcoala lui din Sarmisegetuza. Pe lângă celelalte cunoştinţe, fetele erau învăţate medicina, să vindece bolnavii cu plante medicale din care făceau ceaiuri, siropuri, alifii. Această măsură a avut un impact deosebit asupra medicinei din satele Daciei, a cărui urmări se va simţi şi în zilele noastre. Aceste preotese asistau femeile la naştere, îndrumau tinerele mame să-şi crească copiii, vindecau tot felul de boli, oblojeau rănile celor răniţi în lupte şi chiar făceau tot felul de operaţii. Aveau să devină casta moaşelor, care aveau să asiste şi să ajute femeile să nască vreme de două milenii, dar şi a vindecătoarelor cu buruieni, unele din ele foarte renumite, cu aptitudini medicale deosebite. Ca să înţelegeţi cât de importante au fost acele preotese ale dacilor devenite în creştinism moaşe, dar continuând tradiţiile învăţate de la strămoşii noştri daci, o să vă spun că această castă a moaşelor a asigurat în România medicina rurală până prin anii 1970. […]

Se spune că marele învăţat Socrate era un admirator a lui Zamolxis şi s-a iniţiat în învăţăturile zeului dac. Acesta a cunoscut un dac căruia i-a jurat credinţă, de la care a învăţat multe taine din cele cunoscute doar de discipolii lui Zamolxis. Între altele, Socrate a fost învăţat că la fel cum capul nu poate fi tratat fără trup, la fel nici trupul nu poate fi vindecat fără ca mai înainte să fie făcut bine sufletul, fiind o strânsă legătură între ele. Dacii au ajuns de pe atunci la concluzia că multe din bolile trupului sunt cauzate de boli ale sufletului şi dacă nu se tratează acestea din urmă nu poate fi vindecat trupul. […]

La această concluzie medicina a ajuns abia în zilele noastre, iar dacii o stăpâneau încă dinaintea lui Hristos… De aceea, statul dac condus de Burebista avea aşa o întindere, toţi dacii ascultau de el, iar romanilor le era frică. Nu se ştie la ce rezultat ar fi ajuns o confruntare între cele două mari puteri din Europa acelor vremuri dacă liderii lor, Caesar şi Burebista nu ar fi murit chiar în anul când se pregătea acest conflict, ambii fiind asasinaţi.

După lui Burebista, Dacia a fost condusă de Deceneu, care a dat dovadă de înţelepciune, ducând o politică pacifistă. A negociat pacea cu urmaşul lui Caesar, Octavian Augustus, cel care a pus bazele Romei imperiale, fiind primul împărat roman.

*            *

*

Acum să vă mai spun câte ceva despre Zamolxis. Probabil pentru a păstra la fel de trainică credinţa în el, tot la cinci ani, dacii îi trimiteau un sol, prin care să-i transmită cererile şi rugăciunile lor. Era ales un tânăr dintre fii de regi şi de tarabostes, trebuia să fie cineva cunoscut, pentru ca să fie primit bine de zeu, iar acesta să împlinească cererile care îi erau duse. Nu-şi puteau jigni zeul cu fiul unui comat de rând, aşa cum avea mai târziu Decebal s-o facă cu împăratul romanilor, trimiţând la acesta ca soli nişte comati.

– Ce se făcea cu solul trimis lui Zamolxis, bunicule?

– După ce era pregătit, iar dacii îşi puneau pe seama lui toate năzuinţele, tânărul era luat de mâini şi de picioare, iar după ce îl legănau de câteva ori erau aruncat în sus peste trei suliţe ţinute bine de alţi tineri. Dacă tânărul moare străpuns de lance, dacii sunt încredinţaţi că solul lor a fost primit de zeu, atunci se veselesc şi petrec, bucurându-se cu toţii. Dacă însă nu moare, îl învinuiesc pe sol dând vina pe el că e păcătos şi de aceea Zamolxis nu i-a primit. Atunci aleg altul pe care îl trimit. Iar tot ce au de cerut de la zeu dacii îi spun solului cât este în viaţă.

– Groaznic, bunicule… Cum se putea atâta cruzime?

– E greu de judecat, dragele mele. Se spune că era o adevărată dispută pentru cine să fie trimis sol la Zamolxis. Cel ales primea sarcina ca pe o onoare şi era fericit că lui i se oferă şansa să meargă direct la Zamolxis. Credinţa în nemurire de care v-am spus le dădea dacilor puterea să rabde orice suferinţă. Ea era atât de puternic înrădăcinată în sufletele oamenilor, încât ducea la acea nepăsare faţă de moarte care i-a impresionat pe toţi, până şi pe Traian, împăratul Romei. Din aceleaşi motive, dacă murea un dac, soţia sa se arunca peste rugul unde era incinerat soţul ei şi cerea să fie înjunghiată şi arsă odată cu el, să meargă împreună la Zamolxis. De aceea, la daci se bea şi se petrecea la înmormântare, bucurându-se pentru cel plecat dintre ei. Din contra, dacii plângeau şi îşi sfâşiau părul când se năştea un prunc, semn al suferinţei şi greutăţilor vieţii care îl aşteaptă în viaţă, pe Pământ. Prin incinerare, trupul era întors degrabă pământului din care a fost luat, astfel şi sufletul se elibera mai repede şi călătorea la Zamolxis în Cer. Se spune că trupul era ţinut vreme de trei zile şi privegheat de rude şi prieteni, timp în care toţi petreceau, mâncau, beau şi se veseleau. După trei zile, care la regi şi la tarabostes de seamă se puteau prelungi la şapte zile, trupul era dus la locul unde urma să fie incinerat. După ce se termina procesiunea, se aduna cenuşa şi se punea într-un vas sau amforă de ceramică şi îngropată. De multe ori se aşezau în groapă obiecte personale ale celui decedat, sica, bijuterii, etc. La un nobil de exemplu, odată cu el a fost îngropat calul la care ţinea foarte mult. Acesta era mai întâi înjunghiat, apoi incinerat. Urme ale calului s-au găsit în mormânt, lângă amfora cu cenuşa funerară a acelui nobil dac.

– Ce interesant, bunicule.

– Acum aş veni cu o opinie personală. Printre ruinele de la Sarmisegetuza dacică s-au găsit frânturi dintr-un vas mare de ceramică, pe care este scris Decebal per Scorilo. Înclin să cred că în acel vas s-a pus cenuşa funerară a regelui Decebal, după ce i-a fost incinerat trupul potrivit tradiţiilor dacice. Romanii nu puteau să interzică acest ritual, mai ales că aspirau la o pace reală cu Dacia. Firesc era ca incinerarea să se fi făcut în preajma Sarmisegetuzei, sau chiar pe ruinele ei, a templului mare din cetate. Se pare că acolo au fost găsite frânturile vasului de ceramică, cenuşa regelui amestecându-se cu cenuşa ţării sale, pe cate atât de mult a iubit-o.

– Ce adevărat, bunicule. Sigur că aşa a fost.

– Acum să ne întoarcem la ritualul cu trimiterea solului la Zamolxis. E adevărat că la prima vedere aceste lucruri par a fi acte de cruzime, cum aţi spus şi voi. De aceea sunt unii care îi condamnă pe daci pentru aceste sacrificii şi chiar îi socotesc barbari. Aceşti răuvoitori nu se raportează la perioada când au trăit dacii, şi nici la cruzimile altor popoare care se socoteau civilizate. Să nu uităm că spartanii omorau toţi pruncii care se năşteau cu vreun defect sau handicap, de multe ori printre ei fiind copii care puteau fi trataţi. Evreii omorau cu multă uşurinţă cu pietre până şi pentru fapte pe care azi le socotim minore, ca să nu mai vorbim de răstignirea pe cruce, căreia i-au căzut victimă mii de oameni de-a lungul vremii. Iar printre ei au fost destui nevinovaţi, cum a fost şi Iisus. Până şi romanii pedepseau multe fapte cu moartea, iar în multele lor amfiteatre, săptămânal mureau zeci şi sute de gladiatori, oameni a căror singură vina era că trebuia să-i distreze pe adevăraţii barbari. Sclavia necunoscută la daci a provocat nenumărate victime, ca să nu mai vorbim de prostituţie, fete arvunite pentru datorii şi apoi vândute în tot felul de bordeluri. Toate aceste crime nu sunt văzute, ci doar acel sacrificiu practicat odată la cinci ani, căruia îi cădea victimă o singură persoană. Ca să nu mai vorbim că acel tânăr se oferea voluntar, acceptând ca pe un dar misiunea primită de la poporul său prin Marele Preot. Era un mare patriot şi un mare erou al poporului său. Un fel de martir de mai târziu, deosebirea fiind că la daci solul mergea cu mândrie la Zamolxis, ducând cu el mesajele şi rugile poporului său. Martirii mureau pentru Hristos, dar ei nu se ofereau singuri, ci erau prinşi şi condamnaţi pentru credinţa lor, suportau pentru El chinuri şi schingiuiri, dar tot nu renunţau la credinţa lor. Asemănarea între solul dacilor şi martir era credinţa nezdruncinată în zeul lor, dar suferinţele martirilor erau mult mai mari, la fel ca numărul lor, incomparabil mai mare faţă de un singur sol trimis odată la cinci ani, cum scriau chiar şi anticii. Şi, atunci, unde este cruzimea? La daci sau la romani, care îi martirizau pe creştini? Care din cele două popoare era mai barbar şi mai crud?

– Romanii, bunicule… Este evident…

– Cât despre Zamolxis, după cum v-am spus, i-a convins pe daci să creadă într-un singur zeu, lăsând deoparte religia politeistă, împrumutată, probabil, de la greci. Pe lângă nenumăratele schimbări produse de schimbarea credinţei dacilor, o să pomenesc de una mai hazlie, care se leagă de vechii agatârşi, un trib a dacilor din vechime. V-am mai spus câte ceva despre ei. Aceştia trăiau în zona auriferă a Daciei în urmă cu 2500 ani î.Hr., undeva în bazinul Mureşului de azi. Mai erau numiţi drept conducători de toiege sau dacii din munţi şi erau nişte oameni gingaşi, care trăiau în pace fără să cunoască violenţa. Ca să cunoască bine legile, le învăţau de mici şi le cântau, ca să le ţină minte. Purtau multe podoabe din aur pe care îl aveau din abundenţă, le plăcea să se îmbrace frumos, se tatuau şi se vopseau în fel şi chip, ca să arate care mai de care mai arătos. Aveau în devălmăşie femeile ca să fie fraţi cu toţii şi fiind cu toţii rude, să nu se mai pizmuiască între ei. Singura lor hibă în afara poligamiei era aceea că ei credeau în Apollo şi Dionis, cultivau viţă de vie şi beau mult vin, fiind iubitori ai unei vieţi uşoare, dusă în petreceri şi multe orgii. Se ocupau cu prelucrarea metalelor, oieritul şi viticultura. Era înaintea venirii lui Zamolxis în lume, când dacii aveau alţi zei şi altă credinţă…

Zamolxis i-a convins pe daci să renunţe la ceilalţi zei, la băutură şi poligamie. Cu timpul nu s-a mai auzit nimic despre agatârşi, pesemne s-au amestecat printre ceilalţi daci, adaptându-se la noile legi aduse de Zamolxis.

– Ce interesant, bunicule… Ce fel de oameni puteau fi aceia care îşi cântau până şi legile? Abia ei duceau o viaţă corectă cu respectarea legii dragostei.

– Aşa este, dragele mele. Cât despre Zamolxis, el a rămas veşnic în conştiinţa dacilor care prin credinţa în nemurire au trecut prin multe suferinţe şi greutăţi. Prin el, dacii au devenit unicul popor monoteist din Europa şi singurii din lume care credeau în viaţa veşnică. Deşi mai erau popoare care aveau propriile concepte cu privire la ce se întâmplă cu sufletul după moarte, nimeni nu a reuşit să surprindă atât de asemănător creştinismului crezul în mântuire şi viaţa de apoi, transcenderea în lumea lui Zamolxis fiind condiţionată de faptele din timpul vieţii ale celui decedat. De aceea, nu există date certe cu privire la trecerea dacilor la creştinism. Acest lucru s-a făcut treptat, începând cu venirea în Dobrogea a Sf. Apostol Andrei, continuând pe nesimţite, mai întâi prin predicarea învăţăturilor lui Iisus în bisericile lui Zamolxis, acestea fiind treptat înlocuite cu biserici creştine. O altă dovadă, existenţa multor biserici şi mănăstiri pe lângă vechi aşezări dacice care desigur că aveau biserici şi temple închinate lui Zamolxis. Astfel, bisericile creştine s-au suprapus pe nesimţite peste cele zamolxiene la fel cum speranţa mântuirii adusă de Iisus s-a suprapus peste credinţa zamolxiană în nemurire. Slujitorii schiturilor şi mănăstirilor au preluat viaţa de celibat a slujitorilor lui Zamolxis, iar în Evul Mediu unii din ei au trebuit să înveţe şi mânuirea armelor, la fel ca preoţii lui Deceneu, pentru a se putea apăra de păgâni.

De aceea, la poporul nostru credinţa este adânc înrădăcinată în inimă. Ea nu vine numai din primele secole creştine, ci era acolo din cele mai îndepărtate timpuri, înfiptă în suliţele bine ascuţite care duceau solul dacilor la Zamolxis. O jertfă acceptată pentru binele comun şi mai ales, pentru a duce mai departe moştenirea unui neam măreţ despre care Herodot spunea că erau cei mai drepţi şi mai înţelepţi dintre traci.

– Extraordinar, bunicule. Frumoasă poveste…

– Frumoasă şi adevărată, dragele mele. Ca toate poveştile pe care vi le spun. Voi rosti acest lucru de fiecare dată, pentru a reţine şi cei care nu ne iubesc. Cât despre Zamolxis, unii spun că ar trăi şi azi pe Muntele Kogaion… Unii dintre cei care urcă pe muntele Godeanu, sau la misteriosul Sfinx, se jură că au zărit pe cărare umbra unui bătrânel cu o mantie albă aşezată pe umeri, având în mâna dreaptă un toiag, iar pe spate o trăistuţă din cele făcute şi azi de femeile de la munte. Încercând să-i ia urma, acesta a grăbit pasul, afundându-se în pădure, ca apoi să dispară ca o fantomă… Se spune că Zamolxis mai locuieşte şi în zilele noastre în acea încăpere secretă aflată în munte, a cărei intrare încă nu a fost găsită. La fel ca intrarea în acea lume subterană de sub Sarmisegetuza, care ar ascunde vestigiile civilizaţiei care a trăit înainte de Potop. Se vorbeşte că acesta ar fi motivul pentru care dacii şi-au dat foc la cetate şi au ascuns toate ieşirile secrete. Unii susţin că Traian ar fi găsit-o, poate tot cu ajutorul lui Bicilis, şi ar fi luat de acolo acele statui uriaşe cu care a împânzit tot Forul Roman. Asemănarea cu dacii nu e de mirare, se ştie că aceia care au locuit pe aceste locuri înainte de potop erau tot daci. Dar acestea sunt doar nişte supoziţii, nu pot afirma că sunt adevăruri cum a fost povestea nemuririi şi a zeului dacilor Zamolxis. Dar despre el vom mai vorbi, pentru că are legătură cu multe alte legende şi întâmplări petrecute în Dacia despre care o să vă mai povestesc…

– Spune-ne, bunicule…Abia aşteptăm. Să fie la fel de frumoase ca această legendă…”

 

Fragment din Andrei Breabăn, ”Regatul nemuririiZamolxianismul de ieri şi de azi între adevăr şi legendă” carte de poveşti,  editura Timpul 2020, isbn 978-973-612-790-8

 

NOTE    

După câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în pont, acest Zamolxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câstigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi îi ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa ca nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa fu gata se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii au fost cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însa iar şi în fata tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui. Iată ce povestesc c-ar fi făcut el. Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa de sub pământ; de altfel, socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pithagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine.

Herodot

 …Iată în ce chip se socot nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincilea an, aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sortul îl trimit cu solie la Zalmoxis încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zalmoxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârful suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut, îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu în afară de al lor.

(Herodot, „Istorii”, IV,  94, trad. Ion I. Russu, în „Religia geto-dacilor” )

 

 Eu, Socrate, am învăţat această incantaţie, acolo, în oaste, de la un medic trac, unul dintre ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice ca îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela că Zamolxis, care este şi un zeu, ne învaţă că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii, fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi tratat, neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit.

Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele – pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greşeala a oamenilor: că unii medici caută în chip deosebit o vindecare sau cealaltă. Şi mă povăţuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de bogat, dintr-un neam ales, sau oricât de frumos ar fi – ci să fac altfel.

Deci eu, pentru că am jurat, şi sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da în adevăr ascultare şi dacă vrei – potrivit poveţelor străinului – să-mi încredinţezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu incantaţiile tracului, îţi voi da şi leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Charmides.

Socrate, citat de Platon

 

Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, datorită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis.

Dacii credeau că regele dă poruncile sfătuit de zei, astfel că marelui preot Deceneu îi erau atribuite puteri divine. Obiceiul acesta a continuat pînă în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege – şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Pe când domnea asupra geţilor Burebista – împotriva căruia s-a pregătit să pornească divinul Cezar -, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos…. A dăinuit la geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.

Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui.

Strabon, în „Geografia”

 

În cel de al doilea lăcaş al lor, adică în Dacia, Tracia şi Moesia, goţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat. Căci şi mai înainte au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu şi în al treilea rînd pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus. Goţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filozofie. De aceea goţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dânşii se alegeau regii şi preoţii. Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: „Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile geţilor”. Pe acest Marte, goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec (căci victimele lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sînge omenesc.

Iordanes, în „Getica”

(volumul „Izvoare privind istoria României”, de Editura Republicii Populare Române, 1964.)

 

Ei socoteau ca noroc şi cîştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor Deceneu, judecînd că este folositor să realizeze aceasta. El, observînd înclinarea lor de a-l asculta în toate, şi că ei sînt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţîndu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcîndu-i să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează pînă astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica, făcîndu-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dîndu-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demostrîndu-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cît globul de foc al soarelui întrece măsura globului pămîntesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit pînă la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.

Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, cînd mai aveau puţintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetînd poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observînd eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sînt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită.

Comunicînd acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încît a condus nu numai pe oamenii de rînd, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcîndu-i preoţi şi le-a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, avînd capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; .restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc pînă astăzi în cîntecele lor, deoarece i-au dat o mare consideraţie.

Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceiaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Aceasta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia. 74. Am în vedere Dacia cea veche pe care acum o ocupă popoarele gepizilor. Această ţară, aşezată în faţa Moesiei, dincolo de Dunăre, este înconjurată de o cunună de munţi, avînd numai două intrări, una pe la Boute şi alta pe la Tape. Această Goţia pe care strămoşii noştri au numit-o Dacia şi care acum se numeşte Gepidia, după cum am spus, se mărgineşte la răsărit cu roxolanii, la apus cu iazigii, la miazănoapte cu sarmaţii şi bastarnii şi la miazăzi cu fluviul Dunărea. Iazigii sînt despărţiţi de roxolani numai prin rîul Aluta.

Iordanes despre daci („Getica”)

Scrierea la daci;

Iordanes a scris în lucrarea sa „Getica” despre legile lui Deceneu şi susţine că acestea erau scrise.

Aristotel a scris în lucrarea „Probleme”, XIX, 28: De ce se numesc legi unele cântece? Oare pentru că înainte de cunoaşterea literelor se cântau, ca să nu se uite, precum era obiceiul la agatârşi?

Dio Cassius în „Istoria romană”, LVIII 7. 1, a scris că împăratul Domitian după ce face pace cu Diegis, plăsmuieşte o scrisoare şi o trimite ca şi cum ar fi fost scrisă de regele Daciei…

Dio Cassius scrie în aceeaşi carte despre momentul în care Traian s-a apropiat de Tapae (LXVIII,8,1.) „Cînd Traian a pornit împotriva dacilor şi se apropia de Tapae, locul unde barbarii îşi aveau tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atît ceilalţi aliaţi, cît şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace.”

Constantin Daicoviciu susţine că în vremea lui Burebista scrisul era folosit pentru însemne religioase, politice, cu litere greceşti, iar în vremea lui Decebal s-a trecut la folosirea caracterelor latine. Istoricul şi cercetătorul Constantin Daicoviciu mai susţine că însemnările de pe unele balustrade ale unui zid de la Grădiştea Muncelului reprezintă un album de nume de regi, mari preoţi şi alţi demnitari.

(Istoria României, I, 1969, p. 327-328).

Vasul e ceramică pe care a fost scris cu caractere latine: Decebal per Scorilo, găsit la Sarmisegetuza.

Un alt vas descoperit la Ocniţa Cosota,jud. Vâlcea, pe care scrie în greacă Regele Thiamarcos.

 

 

 

Distribuie pe:
Mai multe Cultură
Comentarii închise.

Recomandări

Pandemia și Apocalipsa

Cine nu a auzit de Apocalipsa scrisă de Ioan din Patmos, despre care se spune că a fost un…