Acasă Cultură Sărbătorile de Paște și pandemia

Sărbătorile de Paște și pandemia

Sărbătorile de Paște îmi aduc aminte de anii fragezi ai copilăriei când bunica mă lua de mână și mă ducea în fiecare an la înviere la bisericuța de lemn a satului unde m-am născut. Parcă îi văd și acum cu ochii minții mâinile zbârcite și bătătorite de muncă, cu care îmi ștergeau lacrimile de pe obraji atunci când eram necăjit sau mă loveam în joacă, ca apoi să mă mustre cu atâta blândețe încât în loc să mă supăr îi sărutam mâna ca apoi să alerg liniștit la joacă și să mă zbengui cu băieții din vecini pe gârla înverzită din apropierea casei.

În seara dinaintea învierii bunica mă păzea să nu adorm, iar ca să mă țină treaz îmi povestea cu vocea ei blajină patimile Mântuitorului care a fost răstignit pe cruce, lăsându-se singur să fie dat jertfă pentru mântuirea lumii. Pe atunci nu înțelegeam prea bine cuvintele simple dar cumpătate și pline de credință cu care îmi povestea bunica, dar și acum îmi răsună în tâmplă cântările dumnezeiești de la miezul nopții când oamenii din sat adunați în fața bisericii cântau cu ardoare și glas puternic:

 ”Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte, viață dăruindu-le!”

Cum oare aș fi putut să înțeleg pe atunci acele cuvinte atât de miraculoase, dar pe de altă parte atât de profunde încât cuprind în ele taina mântuirii, lucrarea dumnezeiască lăsată omului de Iisus pentru a se curăța de păcat și a se întoarce la Tatăl Ceresc ?

Ce stranie diferență între acele vremuri și interdicțiile cumplite care se pun acum, prin care se încearcă îndobitocirea omului prin îndepărtarea lui de Dumnezeu.

O viață întreagă am fost la Înviere, nu a fost an în care să lipsesc, fie am luat lumină de la o biserică din apropiere de casă, fie am mers la una din numeroasele ctitorii ale voievozilor noștri, din care mulți au plătit cu viața pentru a-și apăra țara și credința strămoșească. Și iată că acum, în anii democrației, sunt unii care fac eforturi disperate pentru a rupe țara de credință, pentru că ei știu că numai astfel pot s-o supună cu adevărat stăpânilor de afară pe care îi slujesc în loc să-și slujească poporul și pe Dumnezeu. Numai că pentru unii banii valorează mai mult decât mântuirea sufletului, credința pentru ei fiind o himeră. Poate de aceea metodele lor nu diferă prea mult cu cele din prima etapă a comunismului când slugi asemănătoare, care ascultau de Stalin, cel mai mare antihrist a timpurilor moderne, au alungat din mănăstiri un mare număr de monahi, sperând ca astfel să pună stavilă credinței unui popor  despre care sfântul nostru părinte Arsenie Boca spunea:

„Știam și înainte de Hristos că avem o obârșie divină, că suntem nemuritori cu sufletul și că este un singur Dumnezeu, nevăzut și spiritual. Știau asta și dacii lui Zamolxe, dar odată cu venirea lui Hristos pe pământ se repară structural firea omenească”.

Ar putea oare cineva să desprindă de credința strămoșească un asemenea popor fără să-i smulgă inima din piept și să-l facă să dispară ca nație?

Sărbătorile de Paște, asemenea celor de Crăciun, aduc mare bucurie celor care cred în Hristos, fiind cele mai însemnate sărbători creștine. Cum am putea oare să nu ne bucurăm de sărbătoarea nașterii Celui venit pe lume pentru a aduce alinare celor bolnavi și obidiți și a ne arăta calea mântuirii și a curăției de păcat? Născut spre a fi dat jertfă, Iisus a înviat a treia zi după ce a fost răstignit pe cruce. Momentul învierii are semnificații profunde, reprezentând a doua naștere a lui Iisus, de astă dată spre veșnicie, prin biruința Sa asupra morții.

Cu vocea slăbită și plină de durere Iisus îi roagă pe călăi să-i dea apă spunându-le că îi este sete. Aceștia îi duc la gură un burete înmuiat în oțet, iar după ce a luat oţetul, Iisus a zis:

 ”Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.”

Au fost ultimele Lui cuvinte, cu care și-a încheiat ca om viața pe Pământ.

Groaznic moment. Cumplită încercare. Iar asta numai datorită răutății lumii. Aceeași lume pe care o vedem și azi și care vrea să ne îndepărteze de credință.

Dar destinul lui Iisus nu s-a terminat pe cruce. Duhul său dumnezeiesc coboară în mormântul strămoșului nostru Adam îngropat pe muntele Golgota căruia îi redă viață prin biruința asupra morții, desferecând pentru acesta porțile păzite ale Raiului Ceresc. Pășind cu moartea lui pre moartea lui Adam cel dintâi, Iisus va reda viață celor din morminte, făcându-ne astfel să înțelegem semnificația cântărilor dumnezeiești din noaptea învierii. Iisus cel răstignit se naște din nou, de astă dată ca noul Adam care, primind mântuirea se întoarce în Raiul de unde a fost alungat.

Sărbătorile de Paște vin pentru a ne aminti tuturor creștinilor odată pe an că este în putința omului de a învinge moartea și a primi veșnicia în Raiul Ceresc. Dar asta nu se poate face oricum, ci prin exemplul dragostei și ascultării cum a făcut Iisus, spălând astfel păcatul strămoșilor noștri Adam și Eva. Este sugestivă în acest sens rugăciunea fierbinte adresată de Iisus Tatălui în acea ultimă noapte când, după ce a mâncat Paștele cu ucenicii Săi, a pornit pe drumul jertfei, știind că este așteptat de soldații romani aduși de Iuda. Oprind în Grădina Ghetsimani aflată la poalele Muntelui Măslinilor, în timp ce apostolii dormeau istoviți de oboseală, îngenunchind cam la o aruncătură de piatră de ei, Iisus se ruga Zicând: Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.

Oare de ce nu putem face fiecare din noi la fel? De ce în loc să ascultăm părinții alegem de multe ori să le ignorăm sfaturile grijulii pe care deseori ni le dau când suntem tineri și necugetați, prin care se străduie să ne ajute să depășim mai ușor încercările și obstacolele pe care le întâlnim în viață? Nu la fel a făcut și Adam? Dumnezeu i-a lăsat libertatea să aleagă, dar mai înainte i-a atras atenția ca unui copil: Adame, vezi, ai grijă, Să mănânci, desigur, din orice pom din grădină, dar din Pomul Cunoașterii Binelui și a Răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, sigur vei muri!

Dacă vom încerca să ne aruncăm privirile în urmă și să călătorim puțin pe aripile timpului, fiecare dintre noi vom găsi momente când am primit câte un sfat de la părinții noștri, dar când am rămas singuri am râs în sinea noastră, spunându-ne în gând:

– Tata e bătrân, lumea lui a trecut. Ce știe el ce vrem noi tinerii acum?

De câte ori nu am regretat după ce am făcut după capul nostru, încălcând dinadins voia părinților sau un sfat bun pe care ni l-au dat? La fel s-a întâmplat și cu Adam. Dumnezeu și-a motivat sfatul și i-a spus: Să nu mâncați din el și nici să nu‑l atingeți, ca nu cumva să muriți!

Iar drept dovadă asta s-a întâmplat. Nu pentru că Tata i-ar fi vrut răul copilului, ci pentru că copilul, fiind neascultător, a greșit făcând dinadins altfel.

Adam și Eva erau și ei singuri și au făcut după capul lor, lăsându-se prea lesne ademeniți de șarpe, de prietenii invidioși și răi, am zice azi. Primind în trup păcatul și moartea era prea târziu să mai schimbe ceva, iar timpul nu mai putea fi dat înapoi. Alungați din Rai pentru a nu-l pângări, Adam nu este părăsit de Tatăl. Ca orice Părinte care își iubește fiul chiar și atunci când acesta o ia pe calea răului, la fel și Dumnezeu îl iubea pe Adam și i-a fost mereu alături și după ce a fost alungat din Rai, încercând să-l ajute să se curețe de păcat și să se poată întoarce la El. Să luăm exemplul unui tânăr care comite o crimă pentru care este condamnat la închisoarea pe viață. Părinții nu se pot amesteca în ducerea la îndeplinire a pedepsei, dar în schimb vor face tot ce se poate să-i mai îndulcească fiului lor viața în temniță și să-l sfătuiască ce ar trebui să facă pentru a ieși din închisoare, să nu rămână toată viața în ea.

Exact același lucru face și Dumnezeu. Prin întruparea în Fecioară se naște Iisus, prin care vorbește Dumnezeu Cuvântul care, prin înțeleptele lui pilde la fel de actuale și în zilele noastre, se străduie să-l învețe pe om cum să se curețe de stricăciune și astfel să se poată întoarce în Casa Părintească, cum de altfel își dorește și acel condamnat pe viață după ani grei petrecuți în temniță. Pentru omul îndumnezeit viața aici pe Pământ este asemenea temniței grele în care este aruncat un condamnat pe viață. Unii reușesc să iasă de acolo, pentru bună purtare și cu puțin ajutor dinafară, dar cei mai mulți putrezesc în ea pentru totdeauna. Situația este aproape identică cu cea a lui Adam și a urmașilor săi.

Văzând că oamenii nu îl înțeleg, Iisus va alege jertfa supremă, dovedind că prin puterea dragostei și a ascultării pe care le-a tot predicat în cei trei ani de activitate mesianică, omul poate să învingă moartea și astfel să scape din închisoarea Iadului, care este lumea în care trăim. Reînviat spre viață veșnică Adam se întoarce în Grădina pierdută a Edenului Ceresc.

Din învățămintele lui Iisus și mai ales din exemplul jertfei sale pe cruce nu trebuie să ne lăsăm păcăliți și să înțelegem cumva că, prin întruparea în Fecioară, Dumnezeu ne oferă mântuirea în chip gratuit iar noi nu trebuie să facem nimic. Ar fi cea mai mare greșeală pe care am putea s-o facem, care ne-ar putea costa pierderea definitivă a Raiului Ceresc. În predicile Sale Iisus a spus de nenumărate ori că drumul spre Rai este deschis doar celor care, trăind în dragoste și smerenie, devin frați mai mici ai Săi, Fii ai lui Dumnezeu cum era și Adam. Numai așa vom putea trăi veșnicia împreună, în lumea cea nouă pregătită de Tatăl, unde nu va mai fi nimic blestemat acolo. Nu va mai fi noapte și nu vor mai avea nevoie de lumina candelei sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și ei vor domni în vecii vecilor.

Iată așadar că singura cale a mântuirii omului este îndumnezeirea, care se face prin dragostea față de semeni, ascultare și smerenie, și nicidecum prin înstrăinarea care se accentuează în zilele pandemiei, închiderea în case și relaționarea în sistem on-line și multe alte restricții mai mult sau mai puțin justificate, căi care conduc la îndobitocirea omului și îndepărtarea lui de Dumnezeu.

Cum singura armă care ne ajută să alegem calea îndumnezeirii este credința, am asistat și continuăm să asistăm la atacuri furibunde asupra religiei, sperându-se că prin îndepărtarea de Dumnezeu oamenii se vor lăsa manipulați mai ușor și vor deveni niște unelte în mâinile slujitorilor răului. Așa se explică măsurile draconice care au fost luate când a fost vorba de mari sărbători creștine între care aș enumera sărbătorile de Paște, cele de Crăciun, dar și cele consacrate sfinților naționali ai poporului român, prin care neamul nostru este racordat direct la urechile ascultătoare ale Părintelui Ceresc care, ca orice tată, ne vrea binele și cu lacrimi în ochi ne așteaptă Acasă. Dintre cele din urmă aș enumera doar cele dedicate Cuvioasei Paraschiva, Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, etc., la fiecare din ele am asistat la nenumărate atacuri furibunde asupra credincioșilor care mergeau să se închine și să se roage prin ei lui Dumnezeu.

Așa cum mulți specialiști au constatat, este cu totul de neînțeles cum poate reprezenta un risc mai mare prezența noastră la sfânta liturghie și mai ales la Înviere față de prezența la cumpărături, mai ales în supermarketuri unde deseori apare îmbulzeală, se stă la rând aproape un ceas din lipsă de casieri la casele de marcat, se pune mâna pe produse pe care un potențial infectat de virus le-a atins, etc. Numai că pentru unii aceste lucruri nu contează, ci numai sfintele sărbători creștine, iar ceea ce pare și mai de neînțeles este faptul că noile valuri ale pandemiei coincid în mod straniu cu ele. Așa se face că virusul cel viclean, asemenea șarpelui din Rai, a simțit mirosul mielului și a cozonacilor de Paște și a luat cu asalt lumea, care trăiește tocmai acum al treilea val de pandemie.

Este ceva logic în toate astea? Este ceva care poate fi explicat?

Nimeni nu neagă faptul că pandemia există, dar armele de luptă împotriva ei ar trebui să fie unitatea și nu dezbinarea, iubirea și nu ura, credința și nu răutatea și înstrăinarea omului de om. Să nu uităm că neamul nostru a răzbit miraculos prin milenii tocmai datorită credinței strămoșești, de care poporul român a tras cu dinții, credință care își are izvoarele încă din vremea vechilor daci care au îmbrățișat creștinismul și învățăturile lui Iisus nu doar formal, cum au făcut alte popoare, ci prin puterea dragostei și a înțelegerii, lăsându-se povățuiți de Apostolul Andrei, Stăpânul lupilor cum îi spuneau dacii.

Am fost și am rămas un neam îndărătnic, după cum spun cei care ne urăsc. De-a lungul timpului mulți s-au împiedicat de noi. Unii ne-au vrut bogățiile, alții ieșirea la mare, iar alții ar fi vrut și vor să dispărem cu totul din istorie pentru că, cumva, le încurcăm planurile, noi fiind cel mai vechi neam din Europa, unii spun că am fi aici chiar de la începuturile lumii, față de năvălitorii ajunși în urmă cu circa o mie de ani, care acum își dau aere de Stăpâni. Ultimele cercetări au adus dovezi că neamul tracilor, din care se trag și dacii, vorbeau o limbă folosind cuvinte amestecate între greaca veche și latina veche. Să fi fost oare acest neam strămoșul comun al celor două civilizații? Să fi fost singurul urmaș după Potop, iar cei care dețin documente în acest sens vor să ne piardă, să dispărem definitiv din istorie?

Iată de ce nu suntem iubiți și se încearcă pe toate căile să fim dezbinați, iar dacă se poate să ne mâncăm între noi în loc să ne iubim ca frații, cum ne-a cerut Iisus. Ca să se scape de noi s-au scris maldăre de cărți, au curs râuri de cerneală și minciuni cât nisipul mării și pulberea pământului, dar au mai curs și râuri de lacrimi și de sânge ale strămoșilor noștri care și-au apărat credința, iar luptând pentru ea și-au apărat libertatea și dreptul de a exista într-o lume în care noi eram cu mult înaintea celor care ne urăsc și ar vrea să dispărem din istorie.

Da! Am avut voievozi vrednici, conducători care au dat dovadă de curaj și chiar de jertfă, sacrificându-se pentru apărarea țării, a limbii și credinței strămoșești. Cum am putea uita martiriul lui Constantin Brâncoveanu sau faptele de glorie ale unor mari eroi cum au fost Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Iancu de Hunedoara, Petru Rareș, Mihai Viteazul și mulți, mulți alții ca ei, dar din păcate și pe aceștia îi denigrează și le terfelesc memoria cu tot felul de minciuni pentru ca astfel să ne uităm trecutul și eroii, să uităm cine am fost și cine ar trebui să fim.

Departe de a porni pe drumul extremismului, cred că ar trebui să cerem răspicat să fim respectați la fel cum sunt respectați alții, să fim socotiți egali într-o Europă în egală măsură a noastră cum este și a altora care trăiesc acum în ea. Dar cel mai mult ar trebui să cerem să ne fie respectată credința, limba și datinile strămoșești, să nu ni se impună cu forța măsuri care nu țin de credința și tradițiile poporului nostru. Nu putem să nu comparăm măsurile luate de actualii trădători de țară cu acele care au fost la ordinul lui Stalin, cel mai mare antihrist a timpurilor moderne.

Întorcându-ne la sărbătorile de Paște aș încerca să readuc aminte frumoasele cuvinte rostite de Iisus atunci când a pornit pe calea jertfei, care conțin în ele taina mântuirii, o taină la care ar trebui să medităm cu toții :

 ”Iată vine ceasul, și a și venit, ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea. Ioan 16:32,33”.

Hristos a înviat din morți, dragii mei cititori! Să ne bucurăm împreună de învierea Lui! Să ne întâlnim cu toții în curtea bisericilor noastre creștine unde să primim bucuria învierii și Lumina și să cântăm în cor cântarea divină prin care să aducem la cunoștința întregii lumi că, dincolo de opreliștile puse, Hristosul din noi a înviat din morți!

dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea

Distribuie pe:
Mai multe Cultură
Comentarii închise.

Recomandări

Zodiile și semnificațiile lor

Unul din marile secrete ale omenirii sunt zodiile pe care, într-o formă sau alta le întâln…