Acasă Analiză Rolul culturii în dezvoltarea economică

Rolul culturii în dezvoltarea economică

Acest text este un subcapitol din cartea ”China – cultură și dezvoltare. Excepționalismul chinez”, autor Virginia MIRCEA; cartea va apare în librării în cursul lunii decembrie.

Evenimentele istorice şi cultura au un impact major asupra economiei unei ţări (Greif, 1994). În plus, cultura unei regiuni defineşte istoria dezvoltării economice. Astfel, cultura are o importanţă enormă pentru evidenţierea tradiţiilor unei societăţi din trecut până astăzi. Perspectivele culturale oferă referinţe care exemplifică valori, atitudini şi comportamente ce influenţează dezvoltarea economică. Cultura este reflectarea combinată a politicii şi economiei în orice societate și poate fi percepută ca un tip de forţă de producţie. Aşa cum afirmă unii cercetători chinezi, politica, economia şi cultura sunt cele trei mecanisme ale oricărei societăţi şi doar când ele funcţionează armonios societatea în ansamblu se poate dezvolta rapid.

Subiectul interacţiunii dintre cultură şi dezvoltarea economică nu este nou, însă adesea economiştii trec cu vederea rolul culturii în dezvoltarea economică a statelor. Cultura generează bunuri cum ar fi produsele culturale – îndeletniciri, forme de expresie şi idei,  care contribuie la bunăstarea socială şi economică a unei comunităţi. Potrivit lui Kim Ir-sen, valorile respectate de o societate afectează eforturile de dezvoltare economică.

Încrederea este vitală pentru capitalul social al unei ţări. Este acceptarea reciprocă între două sau mai multe entităţi a ideii că fiecare se va comporta onest. Încrederea este un credit simbolic care sporeşte capacitatea indivizilor de a coopera şi de a nu urmări câştiguri pe termen scurt în tranzacţii.

Multe ţări din Asia de Est, şi mai ales China, se opun tradiţiilor culturii occidentale. Folosirea valorilor şi instituţiilor asiatice au făcut posibil avansul economic al Chinei.  Societatea chineză este în acelaşi timp mai colectivă, aceasta se datorează influenţei confucianismului care a fost extrem de benefic pentru dezvoltarea economică a Chinei deoarece încurajează economisirea şi pune mare accent pe educaţie. China are un nivel mare de încredere, are o populaţie omogenă şi o distribuţie mai egală a bogăţiei, și cu cât s-au dezvoltat mai mult pieţele în China, cu atât a crescut nivelul încrederii.

China este una din țările cu cele ele mai active economii din lumea în curs de dezvoltare din punctul de vedere al investiţiilor în infrastructura privată și are cele mai multe investiţii directe orientate spre statele emergente.

Explicând societatea şi economia Chinei vom aborda și subiectul privind corupția, percepția acesteia în societate şi influenţei ei asupra dezvoltării economice; vom folosi definiţia lui Robert Williams pentru corupţie ”abuzarea funcţiei publice pentru câştiguri personale”. Potrivit economiştilor, corupţia creşte costul tranzacţiilor, reduce motivaţia pentru investiţii şi prin urmare reduce creşterea economică. În ţările unde nivelul de corupţie este ridicat opinia publică este împotriva indivizilor care dețin mai mult.

Dezvoltarea economică este definită ca o creştere a capacităţii de a alege şi a lua decizii pentru un număr maxim de indivizi şi pe o perioadă maximă de timp care să rezulte într-o creştere durabilă a bunăstărării materiale şi sociale. La rândul său, acest lucru ţine cont de criterii interpersonale şi intergeneraţionale.

Cultura imprimă comportamentul, tiparele, normele, credinţele şi valorile unei societăți, iar abordarea culturală ne va ajuta să înțelegem de ce China are o astfel de performanță economică. Cultura este considerată un set de semnificaţii, valori şi credinţe împărtăşite de-a lungul timpului care caracterizează un grup naţional, etnic sau de altă natură şi îi modelează comportamentul (G. Faure, 1993). Cultura este reprezentată de valorile, atitudinile, credinţele şi ipotezele profunde care predomină între membri unei societăţi. Cultura este dinamică, interactivă, sinergetică şi relaţionează cu toate elementele unei societăţi, mai ales cu dezvoltarea economică şi mediul antreprenorial (Hungtington, 1997).

Cultura se măsoară prin indicatori ai valorilor şi credinţelor individuale cum sunt încrederea şi respectul faţă de ceilalţi şi credinţa în autodeterminare individuală. Cultura nu este un concept vag. Cultura corespunde normelor sociale şi credinţelor individuale care susţin echilibrele ce reprezintă elementele esenţiale ale interacţiunilor sociale repetate. În această interpretare, cultura este un aspect al conceptului mai larg de instituţii şi contribuie la modelarea motivaţiilor individuale.

O idee mai radicală este aceea că prin valori şi preferinţe cultura influenţează direct comportamentul individual. Alţi cercetători au arătat că normele sociale şi valorile individuale ar putea interacţiona în moduri sistematice.

Valorile culturale modelează credinţele și atitudinile oamenilor și le îndrumă comportamentul. Valorile culturale sunt credinţe de durată prin care anumite moduri de comportament sau stări de existenţă sunt preferabile social celor opuse lor (Rokeach, 1973).

Cultura naţională este cel mai bine întruchipată în valorile susţinute de popor. Un sistem de valori este văzut ca un cadru conceptual relativ permanent care influenţează comportamentul unui individ. Valorile culturale stabilesc normele sau standardele după care totul este judecat într-o societate. Nu toţi membri unui grup cultural îmbrăţișează aceleași valori. În ultimele două decenii cercetătorii au încercat să dezvolte o imagine-robot a culturii studiind diferenţele dintre valorile culturale. Acest lucru s-a realizat în două moduri. Unele studii au analizat dimensiunile culturale care reflectă asemănări și diferenţe între culturi, alții au folosit aceste concluzii pentru a grupa ţările în naţiuni cu culturi asemănătoare.

Sociologii, în general, tind să considere că normele culturale se întrepătrund cu viaţa economică şi că pentru a înţelege economia nu trebuie să o separăm de cultură. Mulţi economişti arată că diferenţele dintre performanţele economice de la o societate la alta sunt explicate mai bine prin diferenţele între instituţiile şi politicile adoptate de acele instituţii decât de factorii culturali.           Cultura influenţează, de asemenea, capacitatea societăţilor de a crea şi a conduce adecvat instituţii, de exemplu, în perioada postbelică, Japonia, Coreea de Sud şi alte ţări est-asiatice au adoptat politici industriale în care statul şi nu piaţa acorda credit industriilor naţionale pentru a încuraja creşterea economică.

Noţiunea de cultură a cunoscut transformări la anumite intervale. În urmă cu peste o sută de ani, E.B. Taylor definea cultura ca fiind un complex care include cunoştinţele, credinţa, arta, morala şi obiceiurile dobândite de om ca membru al unei societăţi. La jumătatea acestui secolului XX, A.L. Kroeber şi Clyde Kluckhohm descriau cultura ca fiind formată din tiparele explicite şi implicite de comportament dobândite şi transmise prin simboluri care constituie realizările distinctive ale grupurilor umane şi care includ întruchipările lor în artefacte.

Ei afirmă că esenţa culturii o reprezintă ideile tradiţionale și totalitatea moştenirii sociale dobândite de om ca membru al societăţii.

Cultura constă în formele sau tiparele comune sau distincte care modelează comportamentul uman, iar esenţa sa o reprezintă valorile întruchipate în credinţele oamenilor. De aceea trăsăturile esenţiale ale culturii sunt tiparele bazate pe aceste valori. Discutând relaţia dintre cultură şi dezvoltare, Gao Xian abordează macro-cultura. El arată că macro-cultura include nu doar cultura în sensul restrâns (artă şi literatură), ci şi cultura în sensul cel mai larg. Prin urmare, abordarea macro-culturală asupra dezvoltării este o explorare holistică a procesului de dezvoltare, materială şi morală, curentă şi istorică, parţială şi totală. Potrivit lui Xian, abordarea macro-culturală se concentrează în principal asupra problemei unei atitudini obiective faţă de tradiţie şi asupra relaţiei dintre cultura tradiţională şi dezvoltarea modernă.

În discuţia despre cultură, trebuie să acordăm atenţie tradiţiei unei naţiuni. Xian afirmă că tradiţia este ceea ce o societate moşteneşte de la istoria sa şi ceea ce formează normele de moralitate, conceptul de valori, modele de comportament, metodele de gândire şi idei.

Macrocultura serveşte drept fundament pentru identitatea culturală a societăţii respective. Însă, tradiţia nu trebuie privită ca fiind bună sau rea și oamenii nu ar trebui nici să accepte orbeşte tot ce vine din trecut, nici să se debaraseze de tradiţie ca fiind complet dăunătoare. Tradiţiile, care sunt strâns legate de cultură, trebuie permanent înnoite şi îmbunătăţite. Mao Zedong spunea cândva „Istoria noastră naţională are câteva mii de ani şi propriile sale caracteristici” (Zedong, 1952).

Există consens asupra ideii că ţelul primar al erei contemporane este de a căuta dezvoltarea şi pacea. Identificând cauzele sub-dezvoltării există tentația să se  pună mai mult accent pe factorii externi, cum ar fi dominaţia colonială şi exploatarea îndelungată, schimburile inechitabile şi absenţa unei ordini economice internaţionale echitabile. Totuşi, este necesar să ţinem cont şi de factorii interni. Dezvoltarea este rezultatul factorilor interni şi externi şi în multe cazuri factorii interni joacă un rol mai important.

În ce priveşte factorii interni care determină dezvoltarea economică, se pune tot mai mult accent pe factorii non-economici, cum este cultura. L. Harrison afirma că sub-dezvoltarea este o stare de spirit, un mod de exprimare, şi o personalitate colectivă marcată de infirmităţi cronice şi forme de neadaptare.

Instituţii  asemănătoare create în diferite state ale lumii și-au dovedit diferit eficiența. Dacă o politică industrială eficientă este în parte o chestiune de design instituţional, ea este de asemenea influenţată puternic şi de cultură. Lumea a devenit mai bogată şi mai bine educată, religia nu a dispărut, iar naţionalismul şi tribalismul nu s-au redus. Economia globală şi forţele tehnologice nu erodează culturile şi valorile locale, dimpotrivă, cultura şi valorile influenţează dezvoltarea economică. De exemplu, dacă ne uităm la economia Chinei, este important să observăm cum China are o istorie îndelungată şi complexă şi o tradiţie culturală bogată. Tradiţiile culturale ale Chinei continuă încă să exercite o influenţă puternică asupra majorităţii aspectelor interacţiunii umane, inclusiv asupra afacerilor.

Diferenţele culturale au devenit mai pronunţate pe măsură ce oamenii au câştigat mai multă putere prin avere şi educaţie. Odată absorbite concepţiile de viaţă produc niveluri şi tipuri diferite de capital social şi cultural. Cultura acoperă toate dimensiunile capitalului social al unei societăţi, cum sunt încrederea reciprocă şi comportamentul civic responsabil. Valorile susţinute de o societate influenţează eforturile de dezvoltare a acesteia.

Codurile morale folosite de oamenii de afaceri fac parte din resursele productive ale unei societăţi. Dacă aceste coduri pun accent pe valori asociate proiectului de dezvoltare echitabilă ele vor încuraja dezvoltarea. Valorile adânc înrădăcinate în cultura predominantă sunt esenţiale pentru o dezvoltare durabilă.

Conform UNESCO, cultura este un element cheie în lupta împotriva sărăciei. Săracii au propriile valori şi adesea ele sunt singurul lucru pe care îl au de apărat. Grupurile dezavantajate au valori care le conferă o identitate proprie. Dacă aceste valori nu sunt respectate atunci chiar şi cele mai productive propuneri pot fi blocate. Conservarea valorilor culturale este foarte importantă pentru dezvoltarea unei țări.

Pentru a putea lua în considerare cultura trebuie să integrăm în mod conştient informaţiile despre cultură în analiza privind dezvoltarea economică. Cultura are în mod evident efecte asupra rezultatelor dezvoltării şi a proiectelor de dezvoltare. Diferenţele culturale pot de asemenea influenţa tendinţele guvernamentale de structurare a investiţiilor străine pe anumite sectoare.

China a reuşit să-şi organizeze mai eficient economia și datorită apelului constant la ”guanxi”[i] şi la reţelele informale, întrucât este o ţară cu caracteristici politice, instituţionale şi culturale distincte şi este neîndoielnic că aceşti factori pot conduce la moduri diferite de organizare economică.

O altă categorie în care se recunoaşte influenţa culturii asupra comportamentului economic este formarea reţelelor sociale. Impactul diferit al valorilor culturale asupra relaţiilor sociale stă la baza conceptului de capital social. Reţelele sociale influenţează creşterea economică prin implementarea instituţiilor informale. Rolul economic al reţelelor familiale în contextul industrializării Chinei, solidaritatea familială şi încrederea joacă un rol important în progresul Chinei pe plan economic. Economiile reformate, ca cea a Chinei, luptă împotriva instituţiilor informale deoarece normele informale sunt mult mai puţin permeabile la ajustări deliberate şi se schimbă mult mai greu.

Un alt factor care afectează dezvoltarea economică este încrederea. În reţelele informale chineze există multă încredere. Francis Fukuyama spune că încrederea este acceptarea reciprocă între două sau mai multe entităţi (persoane, organizaţii) a premisei că orice comportament obişnuit de zi cu zi este onest, cooperativ şi previzibil pe baza normelor împărtăşite şi că părţile unei tranzacţii pe piaţă nu vor încerca să exploateze vulnerabilităţile celeilalte.

Încrederea este o unitate de măsură a modului în care oamenii evaluează structura morală a societăţii lor. Importanţa încrederii oferă o perspectivă pozitivă la nivelul societăţii. Oraşele, regiunile şi ţările cu oameni mai încrezători au mai multe şanse să aibă instituţii democratice mai funcţionale, economii mai deschise, creştere economică mai mare şi mai puţine infracţiuni şi corupţie. Ţările cu un nivel iniţial mai mare de inechitate şi guverne corupte au o probabilitate mai mică să aplice programe universale pentru că astfel de programe se bazează de regulă pe ideea că toate grupurile dintr-o societate împărtăşesc aceeaşi soartă, în schimb, oamenii îşi pun încrederea doar în propriile grupuri sau clase sociale din care fac parte.

În societăţile cu un nivel scăzut de încredere și cu un grad ridicat de inegalitate economică, programele universale au probabilitate mai mare de eşec din cauza lipsei de suport potenţial. Este imperios necesar pentru întreprinzători să se creeze încredere şi capital social pentru ca economia să aibă succes. Cu cât există mai multă încredere cu atât este mai bine pentru progresul uman şi dezvoltarea economică a unei țări.

Societăţile cu un nivel scăzut de încredere sunt încărcate de valori tradiţionale şi structuri birocratice, iar perspectivele de creştere economică nu sunt promiţătoare. În China încrederea a stimulat activitatea antreprenorială şi investiţiile în dezvoltarea afacerilor care au creat mai multe locuri de muncă, inovaţie şi productivitate crescută.

Încrederea este o componentă vitală a capitalului social al unei ţări și include instituţii, reţele sociale şi atitudini. Dezvoltarea socială în forma încrederii sporite se presupune a fi strâns legată de dezvoltarea economică. O mai mare încredere încurajează dezvoltarea economică şi în acelaşi timp dezvoltarea economică promovează încrederea mai ales pe termen lung. Cu toate acestea, relaţia dintre încredere şi creştere economică poate funcţiona în direcţii opuse. Fukuyama afirmă că, deoarece încrederea depinde de aşteptările privind acţiunile viitoare ale celorlalţi, formarea aşteptărilor într-o situaţie de creştere economică ar trebui să aibă efect pozitiv asupra înclinaţiei noastre de a avea încredere în ceilalţi.

Mai mult, se poate ca în situaţii de creştere economică indivizii să fie dispuşi să rişte mai mult având încredere în ceilalţi date fiind potenţialele beneficii mai mari. Ipoteza lui Fukuyama este aceea că încrederea este produsul tiparelor ereditare şi rigide ale moştenirii culturale.

Încrederea influenţează deciziile legate de investiţii doar în ţările cu venituri mici unde încrederea între investitor şi destinatar înlocuieşte absența instituţiilor formale. În ţările cu venituri mari, încrederea afectează alegerile privind investiţiile prin alocarea fondurilor în anumite sectoare. Indivizii care îşi asumă riscuri mai mari pot investi în tehnologii noi aşteptându-se la profituri mari din investiţii. Pe de altă parte, lipsa încrederii poate determina o preferinţă pentru opţiuni de investiţie mai sigure.

Atunci când există progres economic importanţa încrederii creşte deoarece sistemul de schimburi devine mai complex, probabilitatea interacţiunilor repetate scade şi specializarea se adânceşte. Promovarea încrederii încurajează schimbul pe plan intern şi progresul economic prin dimensiune şi specializare este stimulat.

Încrederea încurajează creşterea şi dezvoltarea economică influenţând eficienţa producţiei, a schimburilor, a instituţiilor formale şi a acţiunilor guvernamentale. Instituţiile formale stimulează producţia şi comerțul, dar în acelaşi timp folosesc resurse din activităţile productive şi comerciale devenind surse de ineficienţă. Reducerea costurilor tranzacţiilor, a incertitudinilor şi a restricţiilor privind informaţiile sporeşte eficienţa instituţiilor formale. În plus, instituţiile formale nu acoperă toate activităţile economice şi astfel de instituţii trebuie înfiinţate de guvern.

Similar, încrederea îmbunătăţeşte eficienţa activităţii guvernamentale. Deşi unele activităţi economice bazate pe încredere pot conduce şi la ineficienţe, în general încrederea creşte eficienţa unei economii.

Un alt factor care influențează dezvoltarea economică este cultura muncii. În China, cultura muncii a fost influențată și modelată de învățăturile lui Confucius. Poporul chinez are abilități și deprinderi formate pe parcursul continuu a peste 2500 de ani de tradiții care au format un mod de a gândi și a aborda munca. Inovația chineză și eficiența muncii s-au reflectat pe parcursul dezvoltării milenare a acestei națiuni. Cultura muncii are ca rezultat direct productivitatea.

Cultura unui popor poate fi comparată cu un computer gigantic, extraordinar de complex şi subtil, performanța acestuia direcţionează acţiunile şi răspunsurile fiinţei umane în toate privinţele.

Este necesar să observăm că, deşi factorii culturali sunt importanți, nu trebuie exagerat. Comparaţi cu alţi factori interni care determină performanţa economică, factorii culturali ocupă o poziţie inferioară politicilor economice.

Cultura serveşte doar la facilitatea sau obstrucţionarea creării unui mediu în care să poată fi concepute şi implementate politici economice sănătoase.

 

Cultura contează

La începutul anilor 1960 datele economice despre China erau asemănătoare cu cele din Bangladesh și Kenya, cu un venit anual de aproximativ 90 de dolari pe cap de locuitor. După cincizeci și cinci de ani, China a devenit un gigant industrial, cu o economie pe locul 2 în lume, membră a grupului G20, are corporaţii multinaţionale, exporturi masive de echipamente electronice şi alte produse finite sofisticate, venitul pe cap de locuitor ce a crescut la 8.481 de dolari, în anul 2016, depășind venitul pe cap de locuitor al Bulgariei (stat membru al Uniunii Europene) de 7.392 de dolari pentru același an.

Nicio țară din lume nu a avut o creștere atât de remarcabilă. Cum se poate explica această dezvoltare extraordinară? Fără îndoială, prin mai mulţi factori, dar un element important al explicaţiei este reprezentat de cultură. Locuitorii Chinei pun preţ pe economie, investiţie, muncă susţinută, educaţie, organizare şi disciplină. Astfel, cultura chineză are un rof major în dezvoltarea economică a țării.

Una din caracteristicile erei informației în care trăim în prezent este dată de expresia ”lumea este un sat global”. În epoca modernă a globalizării, când capitalul poate trece atât de uşor graniţele naţionale, când fondurile de investiţii pot fi transferate dintr-o ţară în alta instantaneu pentru a răspunde unor noi oportunităţi de afaceri, dezvoltarea economică este posibilă în cele mai neaşteptate locuri. Astăzi, mai mult ca oricând, creşterea economică ar trebui să fie la îndemâna oricărei ţări de pe glob.

Tot ce este necesar pentru ca pomul de aur să dea roade pare a fi o uşă deschisă pentru investiţii şi un telefon în mână. Evident, pentru a atrage investiţii (fie ele în dolari, euro sau yuani) trebuie îndeplinite nişte condiţii: un guvern stabil, certitudinea respectării legii şi un climat investiţional favorabil, astfel orice ţară poate fi capabilă să devină o nouă China sau Singapore, țări propulsate de o creştere economică constantă.

Însă, nu toate statele care au nevoie de investiţii reuşesc să îndeplinească aceste condiţii. În unele părţi ale lumii, aproape nicio ţară nu face asta și chiar atunci când sunt îndeplinite condiţiile  de bază, când guvernul este responsabil şi ţara are covorul roşu pregătit pentru oamenii de afaceri străini, există alţi factori care îi fac pe investitori să clatine din cap şi decid să-şi ducă banii în altă parte. Aceasta arată că ingredientele dezvoltării economice sunt mai subtile şi mai profunde decât condiţiile menţionate de obicei. Aceste subtilități au de-a face cu etosul naţional şi cu tradiţiile unei țări. Cu alte cuvinte, dezvoltarea economică poate fi afectată de anumiți factori intangibili cunoscuţi sub termenul general de cultură.

 

Relația culturii cu economia

Economia, numită cândva „ştiinţa deprimantă” s-a schimbat mult în timp. Această disciplină bazată pe formule ştiinţifice şi măsurători precise a patentat un întreg arsenal de remedii pentru economiile bolnave, însă nu prea ştie cum să se descurce cu un concept atât de vag cum este cultura.

În perioada sa de început economia avea destul loc pentru capriciile naturii umane. Adam Smith, considerat fondatorul economiei moderne, susţinea în clasica sa lucrare ”Wealth of the Nations” scrisă în 1776, că fiecare individ motivat de propriile interese contribuie la interesul public într-un sistem care se reglementează de la sine. Smith a fost suficient de inteligent pentru a recunoaşte că „interesele personale” implică mult mai mult decât simpla dorinţă de a face bani. De aceea, în tratatul „Theory of Moral Sentiments” el s-a ocupat de ceea ce astăzi numim valori culturale. John Stuart Mill, 70 de ani mai târziu, făcea aceeaşi observaţie menţionând că există constrângeri culturale asupra indivizilor care ar putea avea un impact mai mare asupra lor decât urmărirea unor câştiguri financiare personale.

Max Weber la începutul secolului XX oferea explicaţii mai concrete privind influenţa valorilor culturale punând accent pe religie ca factor de influență asupra producţiei economice. El susţinea că în etica protestantă a muncii, bazată pe ideea reformei catolice, bunăstarea este o datorie și a promovat virtuţile necesare unei productivităţi economice maxime. Din acest motiv protestanţii au fost mai productivi și mai prosperi decât catolicii în întreaga Europă – dacă ne gândim doar la Germania şi Marea Britanie, de exemplu, în comparaţie cu Irlanda, Spania, Portugalia şi Italia din timpul său.

De-a lungul ultimelor secolele paradigma economiştilor a suferit schimbări radicale. În secolul XVIII, Thomas Malthus enunța pentru prima dată că, expansiunea populaţiei condamnă omenirea la standarde de viaţă tot mai scăzute. Malthus considera că totalitatea resurselor este constantă – în fond există doar o suprafaţă de pământ şi o limită strictă a resurselor pe care le poate produce acesta – iar cea mai mare parte a populaţiei lumii se va vedea inevitabil obligată să se lupte pe firmituri. Creşterea remarcabilă a economiei SUA şi a multor ţări europene în secolul al XIX-lea a dovedit însă că este nevoie de un nou set de premise.

În perioada următoare, teoria economică a fost modelată de o nouă idee: aceea că nu există o cantitate limitată de resurse, ci un fond economic tot mai mare care poate fi exploatat. Aceasta însemna că naţiunile cu industrializare slabă ai căror locuitori trăiau la limita sărăciei se puteau aşeza la aceeaşi masă cu naţiunile mai dezvoltate. Teoretic, era suficient pentru toată lumea.

După ce a dat ţărilor subdezvoltate motive să spere că vor putea veni la banchet, ştiinţa economiei şi-a redus zona de interes după anii 1930 concentrându-și energiile exclusiv în a genera formule tot mai sofisticate legate de pieţe, chirii, stabilitatea preţurilor şi controlul inflaţiei. Ştiinţele economice s-au ocupat constant de rafinarea instrumentelor matematice necesare pentru testarea teoriilor pe care le generau. Interesul principal fiind de măsurare a impactului diferitelor strategii de dezvoltarea asupra crizelor financiare şi economice, pentru a conceptualiza un set eficient de instrucţiuni pentru previzionarea şi gestionarea acestor crize.

Când economia se ocupa de aceste lucruri interesul ei faţă de cultură a scăzut. Raționamentul fiind  ”homo economicus indiferent unde ar locui se supune aceloraşi legi ale cererii şi ofertei, maximizării profitului şi stabilirii preţurilor. Instrumentele create pentru analiza şi gestionarea situaţiilor economice sunt autonome şi nu ţin seama de capriciile firii umane. Ironia este că astăzi, când profeţii globalizării proclamă noi speranţe pentru naţiunile care se luptă să se smulgă din ghearele sărăciei, ştiinţele economice nu le pot explica precis cum să facă asta. Pe scurt, economia şi-a abandonat interesul iniţial pentru cultură, iar acest lucru o face inutilă pentru cei care au cea mai mare nevoie de ajutorul ei azi.

De ce unele ţări se descurcă foarte bine, în timp ce altele nu reuşesc să se dezvolte chiar dacă factorii economici necesari par să fie la locul lor? Cum se explică eşecul repetat al statelor africane de a-şi dezvolta economiile chiar și când li se oferă mult ajutor? De ce ţări precum Indonezia şi Filipine chiar dacă au o bază sănătoasă de resurse şi populaţie bine educată sunt rezistente la dezvoltare? Ce anume explică ratele atât de scăzute de creştere economică a multor state din zona Pacific?

Cât de adevărată este lista economiștilor privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca o economie să se dezvolte? Buna guvernare este considerată o condiţie prealabilă necesară pentru dezvoltare, respectiv, sistemul politic trebuie să fie stabil, legile trebuie să fie clar formulate şi aplicate astfel încât contractele să fie onorate, oficialii guvernamentali nu trebuie să fie corupţi sau ineficienţi, trebuie să existe oportunităţi de afaceri, investiţiile străine trebuie încurajate iar procedurile birocratice pentru autorizarea companiilor nu trebuie să fie oneroase. De ce, într-un mediu similar, unele grupuri etnice se descurcă atât de bine în afaceri încât lasă alte grupuri mult în urmă, chiar şi când acestea sunt minoritare în alte culturi?  Răspunsul este acela că această listă nu acoperă o problemă fundamentală, impactul culturii asupra dezvoltării.  

Etnicii chinezi din Filipine care reprezintă mai puţin de 2% din populaţie, controlează 60% din economia privată a ţării, inclusiv principalele patru linii aeriene şi majoritatea băncilor, a hotelurilor şi a mall-urilor din ţară. Dar nu doar în Filipine şi-a lăsat amprenta minoritatea etnică chineză. Ei au ajuns să domine şi afacerile din alte părţi ale Asiei de Sud-Est, mai ales Indonezia, Tailanda, Burma şi Malaezia. Chiar mai aproape de casă, chinezii s-au evidenţiat în Insulele Solomon, Tonga şi Majuro.

Chinezii nu sunt singurul grup cu un astfel de succes. Sunt multe exemple pe glob a ceea ce se numeşte “minorităţi dominante” – grupuri etnice care au demonstrat o capacitate remarcabilă de a reuşi în afaceri oriunde ar locui. Libanezii au devenit întreprinzători în Sierra Leone şi alte părţi din Africa de Vest, în timp ce indienii au aceeaşi reputaţie în Africa de Est. În Rusia, şase din cei şapte miliardari care au apărut după privatizarea resurselor publice din anii 1990, erau evrei. În fosta Iugoslavie, croații au avut un standard de viaţă mult mai ridicat decât majoritatea sârbilor. Unele grupuri culturale se descurcă mai bine decât altele.

Cum se explică diferenţele? Inegalitatea culturilor este una din temele explorate de Gregory Clark în lucrarea ”Farewell to Alms”. El susţine că revoluţia industrială s-a produs în Marea Britanie pentru că aici au existat premisele culturale pentru dezvoltare. Pentru a ajunge la acel moment istoric în economie, inventarea unor mașinării, Marea Britanie a parcurs câteva sute de ani de schimbări valorice începând cu Magna Carta în secolul XIII, care limita autoritatea regală și impunea existența unor instituţiile politice, juridice şi economice stabile menţionate atât de des drept condiţii prealabile obligatorii pentru creşterea economică.

Aceste instituţii singure nu generează progres economic, susţine Clark. Instituţiile politice stabile, un sistem juridic de încredere, preţuri previzibile pentru proprietăţile funciare şi pieţele funcţionale au generat condiţiile necesare, dar nu şi suficiente pentru progresul economic pe care l-a cunoscut Marea Britanie. În schimb, ele au condus la dezvoltarea treptată exact a acelui set de schimbări culturale profunde, şi mai ales a spiritului de concurenţă şi a unei etici puternice a muncii, care erau necesare pentru ca descoperirile tehnologice să poată avea un impact real asupra societăţii. Datele pe care ni le prezintă autorul ne oferă imaginea unei societăţi care îşi pierdea gustul pentru violenţă şi în care rata criminalității scădea. O societate cu creştere demografică în rândul clasei  înstărite, una în care oamenii trebuiau să muncească mult şi din greu pentru a obţine un avantaj competitiv faţă de semenii lor, o societate tot mai alfabetizată, mai educată şi mai răbdătoare. Aceste trăsături le-au fost atât de utile britanicilor, adaugă Clark, încât s-au transmis prin ”darwinism social” şi poate chiar printr-un proces de selecţie genetică. Acest mănunchi de trăsături asociate de obicei clasei de mijloc au oferit oamenilor un avantaj în lupta pentru supravieţuire aşa cum o făcuseră în vremurile străvechi într-un mediu diferit aptitudinile fizice – mersul iute, iscusința în mânuirea armelor și lovirea țintei.

Trăsăturile britanicilor ce au precedat Revoluţia Industrială, apariția motoarele cu abur şi alte noi mijloace de producţie la începutul secolului XIX i-au ajutat să-şi extindă economia de câteva ori. Prin contrast, când aceeaşi tehnologie a fost dusă în India rezultatele au fost cu mult diferite. Ţesătoriile mecanice de bumbac care au propulsat o creştere economică atât de puternică în Marea Britanie nu au oferit Indiei un avantaj competitiv la fel de mare. Productivitatea muncitorilor britanici din ţesătorii (datorită trăsăturilor descrise de Clark) era cu mult mai mare decât cea a indienilor. Deşi salariile angajaţilor indieni erau la un sfert din cele britanice, ţesătoriile din Marea Britanie erau mult mai eficiente din punct de vedere al costurilor decât cele indiene. Pentru a compensa productivitatea în India se angajau mai mulţi muncitori. Ca și concluzie, creșterea economică s-a datorat culturii britanice care s-a format de-a lungul timpului şi nu ţesătoriilor mecanice sau tehnologie avansate.

Primul scriitor care a propus o explicaţie culturală pentru subdezvoltare a fost politologul Edward Banfield în volumul său din 1958 ”The Moral Basis of a Backward Society” (în traducere: Bazele morale ale unei societăţi subdezvoltate). El atribuia creşterea economică lentă din sudul Italiei individualismului, urmăririi excesive a propriilor interese de către oameni care nu au învăţat că nu trebui să aibă niciodată încredere în cineva din afara familiei. El a furnizat dovezi că zonele din Italia unde au existat cu secole în urmă  oraşe libere au astăzi rezultate mult mai bune decât în sudul Italiei. Dezvoltarea unui sentiment de încredere este esenţial şi acest lucru se formează în perioade lungi de timp, pe măsură ce oamenii învaţă să creadă în ceva dincolo de familia extinsă.

Într-o carte mai recentă, ”The Wealth and Poverty of Nations”, David Landes concluzionează că succesul economiilor naţionale este modelat, mai mult decât orice, de factori culturali. Spiritul de economie, hărnicia, tenacitatea, cinstea şi toleranţa sunt factorii culturali care fac diferenţa, afirmă el. În opinia sa, Max Weber avea totuşi dreptate când spunea că atitudinile şi valorile culturale au cuvântul decisiv în succesul sau eşecul unei economii.

Guido Tabellini oferă, într-o lucrare scrisă publicată în 2005, dovezi reale pentru impactul culturii asupra dezvoltării economice. Folosind drept etalon cultural un set de patru valori – încredere, credinţa în importanţa efortului individual, moralitate generalizată şi autonomie – el descoperă că rata de creştere economică anuală şi produsul intern brut pe cap de locuitor sunt mai mari în regiunile din Europa care demonstrează niveluri mai ridicate ale acestor patru valori culturale.

Acest fapt confirmă că tehnologia modernă singură nu va reuşi niciodată să revitalizeze o economie şi să sporească standardele de viaţă ale unei populaţii. Concepţiile de viaţă cu valorile şi obiceiurile ataşate ei sunt o parte importantă în ecuaţia de creșterea economică și prosperitate a unui stat. Contribuția educației formale este dată nu numai de informații și abilități cât și de a oferi o viziune asupra lumii şi valorile ataşate acesteia.

Tot mai mulţi autori sunt de acord că dezvoltarea economică necesită mai mult decât o infuzie de capital pentru investiţii, mai mult decât importarea ultimelor tehnologii şi chiar mai mult decât instituţii politice şi economice de încredere. O constelaţie de valori culturale potrivite pentru lumea modernă a afacerilor este un ingredient esenţial, deşi nimeni nu a identificat precis aceste valori, ca să nu mai spunem de crearea unei strategii pentru implementarea acestor valori în rândul ţărilor în curs de dezvoltare. Putem concluziona că în competiţia pentru dezvoltare economică cultura are un rol determinant.

Ultimele câteva decenii au adus un progres economic remarcabil al Chinei, iar realizările ei sunt impresionante. Acest succes a fost însoţit de apariţia unor noi teorii despre rolul culturii chineze în obţinerea succesului economic. O teorie tot mai populară atribuie acest succes, în principal, confucianismului, virtuţilor speciale promovate prin acesta și a legăturilor culturale dintre China şi mare parte a Asiei de Est.

[i] guanxi este o relaţie de afaceri personalizată şi apropiată, lucru considerat adesea o condiţie necesară pentru a porni o afacere nouă în China.

 

Bibliografie

A.L. Kroeber și C. Kluckhohn – ”Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions”, Harvard University Printing, 1952.

Dong Xuewen – ”The Coordinated Development of the Relationship between Culture and Economics and Politics”, Beijing, ed. People’s Daily, 1997.

Edward Burnett Tylor – ” Primitive Culture: Researches Into the Development of Mythology, Philosophy, Religion, Art, and Custom”, Cambridge, ed. Cambridge University Press, 2010.

Francisc Fukuyama – ”Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity”, New York, NY, ed. Free Press, 1995.

Francisc Fukuyama – ”Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity”, New York, NY, ed. Free Press, 1995.

  1. Akerlof și R. Kranton – ”Economics and Identity”, Quarterly Journal of Economics, 2006.
  2. Faure și G. Sjostedt – “Culture and Negotiaton”, NY, ed G. Faure and Rubin, Newbury Park, Sage Publications, 1993.
  3. Hofstede – ”Culture’s Consequences. International difference in Work-related Values”, Beverly Hills, California, ed. Sage, 1980.

Gao Xian – ”Culture and Development: Macro-cultural Reflection on Development”, 1996.

Greif – ”Cultural beliefs and the organization of society: A historical and theoretical reflection on collectivist and individualistic societies”, Journal of Political Economy, 1994.

J.H.J. Bell – ”Foreign entry, cultural barriers, and learning”,  Strategic Management Journal nr. 17, 1996.

Johanna Vanderstraeten, Paul Matthyssens – “Country classification and the cultural dimension: a review and evaluation”, International Marketing Review, 2008, Vol. 25.

John Child – ”Organization: Contemporary Principles and Practices”. Oxford, ed. Blackwell, 2005.

Kim Ir-sen – ”Internal Migration, Centre-State Grants, and Economic Growth in States of India”, IMF,1997, Staff Paper, nr. 44.

Kim Ir-sen – ”Internal Migration, Centre-State Grants, and Economic Growth in States of India”, IMF,1997.

  1. Harrison – ”Underdeveloped is a state of mind”, Cambridge, University of Press of America, 1985.

Mao Zedong – “The Role of the Chinese Communist Party in the National War”, 1952, în ”Selected Works of Mao Zedong”, Vol. II. Beijing, ed. People’s Publishing House.

Milton Rokeach – ”The Nature of Human Values”, New York, The Free. Press, 1973.

  1. Benabou și J. Tirole – ”Beliefs in a Just World and Redistributive Politics”, Quarterly Journal of Economics, 2006.

Robert Williams  ”Party Finance and Political Corruption”, New York,  ed. St. Martin’s Press, 2000.

S.G. Wang și A.G. Hu – ”The Political economy of uneven development: The Case of China”, NY, ed. M.E. Sharpe, 1999.

Samuel Hungtington – ” The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order ”, ed., Simon & Schuster, 1997.

UNESCO – ”Report on the State of Education in Africa”,  1995

http://statisticstimes.com/economy/countries-by-projected-gdp-capita.php accesat în 5 sept. 2017

 

5 (100%) 9 votes
Mai multe Analiză
Comentariile sunt închise.

Recomandări

Ierusalim, loc sfânt pentru trei religii

Președintele american, Donald Trump, recunoaște Ierusalimnul drept capitală a Israelului d…