Acasă Extern Posibile justificări și explicații ale actului trădării

Posibile justificări și explicații ale actului trădării

Încă de la prima ediție a cărții Duplicitarii (2003), am publicat în anexă documente pe care le-am considerat de mare valoare istorică, printre care: Memorialul generalului Iulian Vlad din 20 martie 1990 trimis lui Ion Iliescu, și Raportul din 31 martie 1990, în care fostul șef al Securității explică cu echilibru, realism și multă obiectivitate activitatea sa în decembrie 1989 și cum DSS-ul ajunsese în ultimul deceniu al vechiului regim să se deprofesionalizeze. M-am ferit să fac alte comentarii, documentele vorbeau de la sine, dar mai ales pentru că generalul trăia, era în vervă și mă așteptam să intervină oricând cu explicații, poate chiar și cu unele justificări. Era în libertate, putea vedea lumea altfel, mai detașat, mai ales că îl percepusem ca pe un om niciodată dispus să rămână cuiva dator cu ceva.

Există în literatura de specialitate numeroase explicații din partea unor figuri istorice proeminente în legătură cu justificarea în context istoric a actului trădării. De exemplu, Oliver Cromwell, personalitate de prim rang a Revoluției burgheze din Anglia (1642-1649), cel care și-a trădat regele, pe Carol I Stuart, semnând apoi și aprobarea pentru decapitarea sa, spunea și nu fără temei că: „Există ocazii în care oamenii sunt chemați să îndeplinească mari servicii exceptate (excused- n.t.) de la legile comune ale moralității”. Alt exemplu. Temuta și controversata regină a Franței, din dinastia de Valois, Caterina de Medici (1519-1589), văduva lui Henric al II-lea, aflată la originea multor conflicte de familie pentru păstrarea poziției dominatoare, într-o perioadă apreciată de istorici ca cea mai sângeroasă și tragică a istoriei franceze, acorda și ea circumstanțe atenuante actului trădării: „Trădarea este abilitatea de a merge în același sens cu evenimentele”. Pentru lumea serviciilor secrete funcționează și alte rațiuni, atâta timp cât unii experți și istorici ne spun că „este o lume în care toată lumea trădează pe toată lumea”. Și este normală și logică o astfel de constatare, atâta vreme cât succesul spionilor se bazează pe trădarea altora.

Am ales aceste exemple pentru a sublinia că personalități istorice incontestabile au avut tăria de caracter de a-și recunoaște faptele, chiar și pe acelea dintre cele mai tragice, și de a lăsa posterității discursuri explicative, deci asumându-și pe deplin toate răspunderile și responsabilitățile. În schimb, fostul general de securitate Iulian Vlad, în Confesiuni[1], nu recurge la explicații justificative, ori la maxime care să-i definească poziția sa în raporturile cu puterea politică, respectiv cu Nicolae Ceaușescu, ci pur și simplu recunoaște că a „greșit” și accentuează că „a făcut cea mai mare greșală, pe care a regretat-o și o va regret toată viața” (p.169). Pentru acest lucru mai mult ca sigur că va rămâne în istorie doar ca un om  de o onestitate pusă sub semnul întrebării, care și-a recunoscut greșeala, adică trădarea, pentru ca apoi s-o regrete tot restul vieții. Atât și nimic mai mult.

Un fost ofițer al CIA și mai mult ca sigur posesor al unei culturi istorice de excepție în domeniul istoriei intelligence-ului și a serviciilor secrete, John  Hughes Wilson, în a sa lucrare tradusă recent și publicată în limba română[2], spunea la un moment dat, analizând cum se face diseminarea produsului de intelligence, adică cum ar trebui informat șeful statului, mai ales în cazul unui dictator, ca principal comanditar și beneficiar al informațiilor de securitate națională: „Așa cum au știut de-a lungul istoriei toți ofițerii de informații, a spune adevărul, mai ales în fața unui dictator, poate reprezenta uneori, pentru carieră, o mișcare foarte nefastă[3].

Ei bine, generalul Iulian Vlad și lângă el întreg „aparatul de securitate” a fost pus în situația, în decembrie 1989, de a-i raporta lui Ceaușescu adevărul despre ceea ce urma să se întâmple, riscându-și astfel cariera profesională, dar și statutul de „activist de partid într-un domeniu special”. Unele documente recuperate care au ajuns la cabinetul lui Nicolae Ceaușescu, dintre care unul olograf semnat de Iulian Vlad[4], demonstrează că informări din partea „aparatului de securitate” s-au făcut, conducerea statului cunoscând astfel situația dramatică în care se găsea țara. Dar lipsa de reacție lucidă din partea șefului statului român, care în loc să găsească o soluție negociată a optat pentru violență și cu totul în afara cadrului legal, prin ordinele transmise instituțiilor de forță de a reprima cu focuri de armă protestele de la Timișoara și apoi pe cele de la București, practic l-au determinat pe generalul Iulian Vlad, la neexecutare de ordine.

Aici intervine o problemă. Dacă aceste ordine ale lui Ceaușescu erau nelegale, atunci ar fi fost de datoria și de demnitatea lui de general în fruntea celei mai importante instituții de securitate a statului să raporteze și să susțină acest lucru. Mai ales că se lăuda în Confesiuni pentru istorie că „a lucrat bine cu președintele” care era „un conducător cu dragoste de țară” (p.91). Se pare că lucra mai greu cu principalii colaboratori ai lui Ceaușescu, despre care ne spune că „erau niște oameni lipsiți de inteligență” (p. 92). Dar în timpul evenimentelor din decembrie 1989 generalul Iulian Vlad nu numai că a tăcut, deci nu și-a îndeplinit aceste îndatoriri strict regulamentare, trădând și onoarea militară, dar s-a angajat în fața CPEx, deci a colegilor „lipsiți de inteligență” că va duce la îndeplinire acele ordine (a se vedea stenograma ședinței din 17 decembrie 1989) ceea ce înseamnă trădare față de cetățenii acestei țări a cărei securitate era obligat să o apere și, despre care a menționat cu sinceritate în Memoriul din 20 martie 1990.

Acesta ar fi contextul în care ultimul șef al DSS a refuzat să mai execute ordinele șefului statului român, ba chiar a recurs din proprie inițiativă la ordine în totală contradicție cu cele venite din partea lui Nicolae Ceaușescu, aspect recunoscut, de asemenea, într-un moment de puternică presiune exercitată asupra sa de către parchetele militare. Prin urmare, în momentul redactării acelui document (20 martie 1990) Iulian Vlad se afla într-o stare sufletească extrem de nefastă, dacă avem în vedere acuzațiile de „participare la genocid”. Mai mult, încă din primele declarații și rapoarte întocmite pe această temă și până când a închis ochii s-a lăudat cu o astfel de „ispravă” și vine cu exemple de ordine date contra celor lui Ceaușescu, fiind conștient că dacă „subordonații l-ar fi trădat” risca să ajungă în fața plutonului de execuție. Abia după ce unii istorici s-au sesizat de recunoașterea trădării din partea șefului Securității și au declanșat cercetări mult mai profunde, Iulian Vlad în loc să apară public și să-și explice cu detașare faptele în context istoric, a reacționat nepermis pentru demnitatea și prestigiul domniei sale: îi jignește și îi apostrofează pe cei ce nu scriu istoria așa cum își dorea el, și alții ca el (68-171).  Culmea ridicolului este că acei istorici au citat documente elaborate chiar de generalul Iulian Vlad. Prin urmare supărarea sa trebuia canalizată în cu totul altă directive. Dar probabil că așa au fost educați ofițerii de securitate fundamentaliști, mai întâi să-și recunoască greșelile, apoi să le nege.

În realitate, adevărul este simplu de explicat. Iulian Vlad a fost silit de Ceaușescu să ia o astfel de decizie, adică de a nu-i mai executa ordinele, dar fără să aibe demnitatea și tăria de caracter de a-i raporta în față acest lucru. Dimpotrivă, s-a angajat că-i va executa ordinele, deși era convins în sinea lui că nu le va executa, ceea ce înseamnă o altă față a trădării: duplicitatea. Mai poate însemna și lașitate, dar culmea ipocriziei, ajunge să-l acuze pe Ceaușescu că „abandonase laș puterea”. Atitudinea sa duplicitară iese la lumină, chiar foarte bine conturată. Din nefericire, Vlad nu explică acest lucru, ci se exprimă într-un târziu că a „greșit” când a recunoscut că a trădat. Mai mult, se lamenta, ori de câte ori ieșea în public, de regulă la lansări de cărți și reviste, ori la dezbateri pe teme istorice, că a fost judecat și condamnat nemeritat la ani grei de închisoare, ceea ce ne face să ne întrebăm: chiar nu și-a dat seama de ceea ce a făcut? La Galați, în 8 decembrie 2016, la o un simpozion unde se dezbăteau teme de interes istoric, fiind întrebat de un rezervist ce a fost în decembrie 1989 în România, „revoluție sau lovitură de stat”, Iulian Vlad a răspuns, clar, scurt, la obiect și fără ezitate: „o lovitură de palat cu susținerea Securității”[5].

Dacă așa au stat lucrurile în viziunea sa înseamnă că l-a trădat mai întâi pe Ceaușescu, apoi i-a trădat pe colegii de partid din CPex și nu în ultimul rând pe protestatarii din stradă, a căror vină nu era alta decât că își doreau să nu mai trăiască în mizerie. Se mai poate spune că acestora le-a furat „revoluția” pentru că a susținut grupul pucist în frunte cu Ion Iliescu. Pe de o parte recunoaștea „starea de nemulțumire generală” (p. 53) din țară generată de lipsa de alimente de primă necessitate, lipsa de locuințe, de medicamente, a căldurii din apartamente în sezonul rece etc, fapte pentru care „oamenii aveau pe fond dreptate” (p.50), ceea ce înseamnă că le cunoștea și înțelegea frustrările și motivele celor revoltați, dar nu a luat nici o măsură pentru a preveni ciocnirile de staradă.  Aceasta nu se numește trădarea încrederii oamenilor? Și toate acestea se petreceau în circumstanțe extrem de grave pentru țară, ca mai apoi să ajungă să fie trădat la rândul lui de grupul pucist care se instalase la putere, tocmai datorită duplicităților lui de până atunci. Este exact ceea ce spunea marele romancier român, Marin Preda, în ultimul său roman Cel mai iubit dintre pământeni, simplu și la subiect, ca adevăr istoric cutremurător: „Cine trădează va fi trădat”.

Probabil că fostul general de securitate Iulian Vlad nu a avut timp în perioada celor patru ani de detenție pe care i-a executat în spitalul penitenciarului Jilava să citească acest roman. Nu l-a citit nici la timpul lui, adică în 1980, când a fost publicată trilogia, iar domnia sa se afla atunci „pe cai mari”, adică în fruntea Securității. Mai mult ca sigur că ar fi putut înțelege ce s-a întâmplat cu el, dar și cu sutele de mii de români care au suportat pe nedrept, respectiv din motive politice regimul carceral din România comunistă. Ar fi fost o lectură instructivă, nu numai pentru Iulian Vlad, ci și pentru toți foștii ofițeri de securitate care se formaseră în epoca pe care o descrie cu atâta măiestrie și spirit critic Marin Preda. Este vorba despre „obsedantul deceniu”, adică anii 50, o eră a „ticăloșilor” și a „torționarilor” în care se formase și activase și Nicolae Ceaușescu, secondându-l cu brio pe Gheorghiu-Dej, în toate „mărețele realizări ale partidului”, inclusiv în crime. Dar tot atunci s-a format, la înaltele școli ale partidului și Securității, inclusiv cele de la Moscova, tânărul ofițer de securitate recrutat din rândul activiștilor de partid, Iulian Vlad. După cum a mărturisit în Confesiunile pentru istorie, atunci a învățat „munca de securitate” direct de la „marii maeștri” (expresiile îi aparțin lui Iulian Vlad), adică de la ofițerii care funcționau în structurile supravegheate de consilierii sovietici.

Măcar din curiozitate ar fi trebuit să parcurgă cele trei volume ale romanului, pentru a înțelege cum reușise autorul să ocolească prin „parabole complexe” barajele cenzurii. O cenzură de care nu era străină Securitatea. Ba dimpotrivă, se implica cu zel și „spirit de răspundere revoluționară”. Prin urmare, mai putea să realizeze că este un personaj direct implicat și responsabil de abuzurile unui regim pe care nu numai că nu l-a iubit, dar nu l-a dorit nimeni în această țară, probabil cu excepția activiștilor de partid, adică a „revoluționarilor de profesie” secondați de ofițerii „aparatului de securitate” și a celor de la „apărare”, cu toții pilotați de Moscova. Cu certitudine că Iulian Vlad, prin trădările și duplicitățile sale a contribuit la prăbușirea regimului comunist din România, dar, pe care, paradoxal, prin tonul și ironiile din Confesiunile pentru istorie se pare că îl regreta.

Se mai lăuda în aparițiile publice cu faptul că în decembrie 1989 ar fi evitat o „baie de sânge”. Este desigur o presupunere cu care se autosugestiona pentru aș păstra tonusul și a se feri de depresii. Și asta nu s-ar fi putut întâmpla decât într-un moment de iraționalitate, în care ar fi ordonat trupelor să tragă în plin, ceea ce este imposibil de crezut. Mai normal ar fi fost să se concentreze și să explice pentru posteritate cum s-a produs moartea celor 1115 oameni și rănirea altor 3000. Ca organ de securitate, nu numai că ar fi trebuit să știe, dar dacă tot susține „că între Ceaușescu și popor a ales poprul” și că „niciodată nu ar fi făcut altfel”, atunci era de datoria instituției pe care o conducea să apere viețile acestor oameni.

Se poate conchide că generalul Iulian Vlad ar fi trebuit să vorbească despre faptele sale care, în anumite momente istorice, atunci când a fost chemat să îndeplinească anumite servicii de interes național, puteau depăși normele morale. Mai putea vorbi despre faptul că mersul în direcția evenimentelor este crucial, pentru că nu li se poate opune nimeni. De asemenea, ar fi putut să confirme că era conștient că o trădare aduce după sine și alte trădări, pentru că așa se cam petrec lucrurile în lumea serviciilor secrete. Și dacă ar fi amintit despre toate acestea, dovedind și puțină abilitate, atunci nimeni n-ar mai fi putut pune la îndoială onestitatea sa și profesionlismul său. Sunt ferm convins că ar fi avut loc să strecoare astfel de explicații în cele peste 800 de pagini ale Confesiunilor pentru istorie. Dar n-a făcut-o, ceea ce înseamnă că a plecat la cele veșnice, lăsând în urmă numeroase semne de întrebare, iar onestitatea și profesionalismul din partea sa, în care mulți au crezut, rămân momentan cel puțin îndoielnice.

Adevărul este că nici principalul partener de dialog, generalul rezervist Aurel Rogojan nu l-a îndemnat și nu a insistat ca Iulian Vlad să explice actele trădării. Fie că a făcut-o din necunoaștere, fie premeditat, deci cu rea intenție pentru al compromite pe Iulian Vlad, rămâne o chestiune ce ar trebui lămurită printr-o analiză separată. Personal, ca istoric nu sunt interesat să dezleg un asemenea mister. Motivul: chiar dacă acest lucru presupune o muncă de cerectare asiduă și cu bună credință, sunt conștient că rezultatul, indiferent de conținutul lui, nu va putea schimba adevărul istoric, respectiv trădările și duplicitățile lui Iulian Vlad, ultimul șef al DSS, care se arăta convins că soarta lui, „în ultimă instant, nu a hotărât-o nici Brucan și nici Iliescu, ci KGB-ul” (167).  În loc de o statuie în piața publică sugerată de președintele italian Francesco Cossiga în memoria generalului Vlad, deocamdată, nouă românilor, ne rămâne un gust amar.

Note

[1] Vezi Aurel I. Rogojan, Iulian N. Vlad – confesiuni pentru istorie, Ed.Proema, Baia Mare, 2017.

[2] John  Hughes Wilson, Serviciile secrete, Meteor Publishing, 2017.

[3] Ibidem, p. 73.

[4] Vezi Cristian Troncotă, Duplicitarii. Din istoria serviciilor de informații și securitate ale regimului comunist din România (1965-1989), ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Elion, 2014, București, doc. nr. 13, pp. 359361.

[5] Vezi  Cristian Troncotă, Momente și personalități din istoria serviciilor secrete românești, Ed. Elion, București 2017, pp.334-335.

5 (100%) 25 votes
Mai multe Extern
Comentariile sunt închise.

Recomandări

Generalul Aurel Rogojan se erijează în istoric

Răspuns unor insolențe rogojeniste În cartea „Prăbușirea mitului Securității. Adevăruri as…