Acasă Cultură Marele Pandur în an aniversar

Marele Pandur în an aniversar

Îngerii Domnului tocmai au terminat de înfășurat două veacuri din covorul nemărginit al timpului, învelind în sulul strâns grămadă o nouă pagină de jertfă din istoria noastră națională, un moment glorios de luptă pentru dreptatea unui popor obidit, care trăia în sărăcie cruntă sub povara birurilor puse de stăpânirea din acea vreme.

Domniile fanariote impuse de Poarta Otomană, pe lângă unele măsuri reformiste cu care au venit, aveau să se remarce prin o crâncenă exploatare a țărănimii atât de către boierii autohtoni cât și de cei greci, bieții lucrători ai pământului ajungând la fel de goi ca morții din morminte, cum bine observa cel care s-a ridicat în fruntea poporului său încercând să facă dreptate în țară și să aducă puțină alinare bieților moșneni din care și el se trăgea.

Puține personalități au rămas întipărite în memoria poporului nostru cum avea să fie Tudor Vladimirescu, căruia românii i-au dedicat nenumărate cântece, legende și balade, ba chiar ajung să-i invoce numele și să-l cheme din mormânt ca să ne salveze de ciocoii de azi la fel cum a făcut în vremea lui.

Adevărat martir al neamului românesc, numele lui Tudor poate fi alăturat fără tăgadă acelor mucenici din vremurile trecute pe jertfa cărora s-a clădit istoria neamului românesc, dintre care i-aș pomeni cu aceeași pioasă evlavie pe Constantin Brâncoveanu, Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Gheorghe Doja, Horia Cloșca și Crișan și mulți alții ca ei.

Deși nu avea origini princiare și nici nu era un erudit, acest om impozant al timpului său a avut puterea să se ridice la înălțimea  vremurilor în care a trăit, el fiind totodată și una dintre cele mai controversate personalități din întreaga noastră istorie națională. Proiectat pe piscurile devenirii noastre de complexitatea intereselor și a jocurilor politice în centrul cărora s-a aflat, Tudor a jucat o carte însemnată în deschiderea zorilor României moderne.

Tocmai de aceea, evenimentele din prima parte a anului 1821 au fost analizate și surprinse atât de diferit de istorici, care nici în prezent nu sunt încă deciși în ce tablou politic să le încadreze, fiind numite de unii mișcare socială, de alții răscoală populară, ca aceia care s-au aplecat cu mai multă profunzime asupra lor să le identifice și implicațiile politice, care au influențat ulterior importantele evenimente și reforme care au urmat în istoria poporului român.

În contextul interpretărilor oferite de unii sau de alții dintre istoricii români sau străini și liderul mișcării a fost zugrăvit într-o paletă cromatică variată, de la marele erou care s-a impus prin personalitatea sa marcantă, care a acționat pentru binele poporului său și mai ales a țărănimii obidite, până a fi socotit de unii că ar fi fost omul rușilor, austriecilor sau a turcilor, de alții drept o unealtă a „Eteriei”, ba s-au găsit și dintre aceia care l-au  socotit agent al spionajului britanic. O formă murdară de a lovi în istoria și eroii neamului românesc, unii sperând că terfelindu-ne trecutul vor reuși să ne lase fără viitor.

E greu de făcut o analiză corectă a acelor evenimente memorabile care au răvășit câteva luni cele două țări române aflate sub suzeranitate otomană, fără a le încadra în contextul european al vremii și mai ales a întâmplărilor care s-au petrecut în Moldova, Țara Românească, Transilvania și celelalte state europene. Între ele trebuie să evidențiem răscoala țărănească din Transilvania condusă de Horea, Cloșca și Crișan, cu un puternic impact asupra dorinței de libertate a țărănimii oprimate din celelalte două țări române surori, înființarea în 1796 a consulatelor franceze la Iași și București, care aveau să aducă în Principatele române ideile Revoluției franceze, mișcările de eliberare de sub stăpânirea otomană din Serbia și Grecia care au condus la organizarea „Eteriei”, războaiele dintre Imperiile Țarist și Austriac cu Imperiul Otoman, multe derulate pe pământ românesc, urmate și de însemnate afectări teritoriale în special asupra Moldovei, evenimente cărora li s-au adăugat situația conflictuală determinată de ultimul veac de guvernare fanariotă cu efectele lor în planul asupririi țărănimii prin creșterea fără precedent a birurilor. Din acest context nu putea să lipsească înființarea la 26 septembrie 1815 a „Sfintei Alianțe” în urma înfrângerii lui Napoleon, a cărei decizii aveau să aibă un profund impact asupra mișcărilor de eliberare care s-au declanșat atât în Grecia cât și pe pământ românesc. Între acestea menționăm Congresele ce au avut loc la Aachen (1818). Troppau (1820) și Laybach (1821), care aveau să consfințească dreptul de intervenție a „Sfintei Alianțe” în orice stat european unde era pusă în pericol puterea vreunui suveran, principiu care a fost pus în aplicare și în evenimentele din anul 1821.

Pentru a înțelege mai bine contextul care l-a propulsat pe Tudor Vladimirescu în fruntea mișcării revoluționare ce a avut loc în anul 1821 este nevoie să ne oprim și să creionăm în câteva rânduri istoria și portretul acestui mare om care, din un simplu sluger ajuns vătav de plai, a devenit pentru câteva luni adevărat Domn al Țării Românești și lider recunoscut de toți românii.

Născut prin anul 1780 în localitatea Vladimir din județul Gorj, într-o familie de moșneni, oameni simpli și săraci ca de altfel toți bieții țărani din Principatele Române, Tudorel cum îl dezmiardă și azi poporul a fost orfan de tată, de mic copil fiind nevoit să se descurce singur. Tudor și-a trăit copilăria ducând la păscut vitele cu care se întreținea familia, vreme în care în loc să se joace învăța să scrie pe scoarță de copac sau pe bucăți de lespede găsite pe toloacă, fiind ajutat de un bătrân din sat de la care asculta cu jind legende de demult. Și-a continuat învățătura la școala din sat cu parohul bisericii, Pârvu Ciuhoi și apoi cu preotul Grigore Bondoc, care era unchiul mamei sale.

Remarcându-se prin o istețime ieșită din comun, Tudor a fost luat la conacul boierului aromân Ioniță Glagoveanu din Craiova unde a crescut și a învățat ceva carte împreună cu fiul acestuia, Nicolae. Departe de a fi un erudit, a fost mai degrabă o fire nativă și un autodidact, străduindu-se de unul singur să-și perfecționeze pregătirea și să-și îmbogățească cunoștințele și aptitudinile, pentru a se descurca în viață. Așa a deprins greaca, rusa și germana, dar și cunoștințe juridice și negustorești, implicându-se de tânăr în tot felul de afaceri, în special negoțul de vite, de porci și cereale, care l-au ajutat să adune o avere frumoasă, astfel că la 30-35 ani deținea câteva moșii la Cerneți, Cloșani, Purcari, Baia de Aramă, Topolnița etc., avea o cârciumă și câteva mori de apă, își trimitea oamenii să facă negoț la Pesta, Viena și peste Dunăre sau arenda moșii de la boieri. Crescut de mama sa cu credință în Dumnezeu, ridică două biserici pe moșiile lui, una la Prejna și una la Cloșani și întreține legături cu preoți și călugări de la mănăstiri. Fire omenoasă, lua partea celor nevoiași și prigoniți de boieri, fiind cunoscut de ispravnicii din Oltenia pentru multele judecăți la care lua parte mai ales la Craiova, Târgu Jiu și chiar la București.

După descrierile făcute de contemporani, Tudor era puțin trecut peste medie ca înălțime, avea trupul zvelt și bine proporționat, obrazul aproape rotund și bărbia mică, nasul drept și potrivit, păr castaniu, dat pe spate și legat în formă de chică, o mustață castanie blondă, sprâncene stufoase care îi ascundeau ochii aprigi, căprui, cu o căutătură deseori aspră. Era om însemnat, ceea ce i-a adus multe povești că Domnul l-a predestinat anume pentru misiunea căreia i s-a dedicat. Pe umărul stâng al obrazului avea un neg iar pe piept, sub mâna stângă, o pată roșie în formă de sabie. Învățat de tânăr cu rigorile militare, obișnuia să stea drept, deseori chiar țanțoș. Fire serioasă și mai mult tăcută, avea o voce scurtă și răstită, de adevărat comandant. Se spune că nimeni nu l-a văzut să râdă vreodată

Tudor nu s-a însurat niciodată, iar celor care îl sfătuiau să o facă le răspundea cu un zâmbet senin dar straniu că el a fost destinat de Dumnezeu pe astă lume cu altă misiune încă de la naștere, iar o familie l-ar împiedica s-o poată duce până la capăt.

La vârsta de 18 ani intră în rândul pandurilor, unde de asemenea se remarcă, fiind avansat la rangul de mare comis iar în anul 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, având mai mulți panduri în subordine, cu care a luat parte la războiul ruso-otoman din anii 1806-1812 fiind recompensat de ruși pentru faptele sale cu Ordinul Sfântului Vladimir, clasa a III-a, și avansat la gradul de locotenent. Întors acasă s-a aflat sub protecția autorităților rusești, beneficiind chiar de unele facilități fiscale și jurisdicționale. În paralel cu activitățile negustorești își reia funcția de vătaf de plai, pe care o va avea până în 1821. Fire ambițioasă, a intrat în grațiile consulului rus la București, făcându-și relații și cu o seamă de boieri și alți demnitari din Țara Românească. În acest context pesemne că a aflat și despre decizia eteriștilor de a declanșa luptele cu turcii pentru eliberarea Greciei și a intrat în legătură cu reprezentanți ai mișcării din București, între care grecii Iordache Olimpiotul și Ioan Farmache. S-a discutat mult despre legăturile sale cu „Eteria”, fiind emise tot felul de ipoteze. Nici una nu se bazează pe dovezi, dar după mărturiile celor apropiați lui rezultă că ar fi avut o întâlnire cu cei doi comandanți ai „Eteriei” din Țara Românească cu care s-a înțeles să-i ajute să treacă Dunărea, dar numai în condițiile susținerii de către țarul Alexandru a acțiunilor antiotomane ale mișcării. Marele Pandur, cum îi mai spunea poporul, nu avea nici un interes să se alieze cu eteriștii, motivele sale fiind total diferite față de cele ale mișcării grecești. Conflictul cu Poarta Otomană  se afla pe plan secundar, prioritar fiind pentru Tudor îndepărtarea domnilor fanarioți și un program minim de reforme prin care să fie ameliorate condițiile de viață ale păturilor nevoiașe. El aștepta doar momentul potrivit și o conjunctură favorabilă să treacă la acțiune, iar aceasta a apărut în contextul declanșării mișcării eteriste.

Oricâte strădanii s-ar face de a se suprapune idealurile și  acțiunile celor două mișcări naționale, ambele s-au manifestat diferit în funcție de obiectivele total diferite pe care le-au urmărit, motiv pentru care încă de la primele contacte au apărut tensiuni între ele care aveau să conducă la sfârșitul tragic al Pandurului. Eteriștii nu au venit în  țările române la chemarea lui Tudor ci mânați de planurile ambițioase și fără un suport solid urmărite de comandantul lor, Alexandru Ipsilanti, fiu al fostului Voievod al Moldovei, Constantin Ipsilanti (1802-1806), care era general în armata rusă și aghiotant al țarului, funcții care i-au conferit credibilitate atât în rândul „Eteriei” cât și în afara ei.

Hotărându-se să declanșeze lupta cu turcii, Ipsilanti își dă demisia din armata rusă și îi solicită lui Ioan Capodistrias comandantul suprem al „Eteriei” să-i ceară ajutor țarului, dar acesta îl refuză socotind că nu este momentul potrivit, lăsându-l să se descurce de unul singur. Hotărât să continue acțiunea, în 1820 Ipsilanti pleacă la București unde începe să adune oaste din rândul voluntarilor greci, sârbi, bulgari și chiar români. Planul „arheului” mișcării era să ajungă în Grecia unde să-i alunge pe turci, acțiunile sale urmând a se desfășura concomitent cu cele ale sârbilor și românilor, sperând ca apoi să fie sprijinite de Imperiul Țarist, intervenție de care depindea reușita mișcării .

Pentru a trece Dunărea bine apărată de turci eteriștii aveau nevoie de oameni ai locurilor care să cunoască bine vadurile și în același timp să fie pricepuți la luptă. Cine putea să fie mai nimerit pentru asta dacă nu fostul comandant de panduri, Tudor din Vladimir, care s-a distins în bătăliile date cu turcii? Așa se face că prin decembrie 1820 acesta este contactat din nou de cei doi fruntași eteriști Iordache Olimpiotul și Ion Farmache, pesemne prin intermediul consulului rus la București Al. Pini, simpatizant al mișcării și i se cere ajutorul. Dacă lucrurile ar fi rămas aici Tudor nu ar fi ajuns personajul legendar care a devenit, ci o simplă călăuză care i-a ajutat pe eteriști să traverseze Dunărea, a cărui nume pesemne că s-ar fi uitat repede și astfel istoria nu l-ar mai fi pomenit. Dar lucrurile iau o altă turnură, una care îi va schimba definitiv destinul și va face din Tudor un mare erou al neamului său.

În noaptea de 18/19 ianuarie 1821, Alexandru Șuțu, domnul Țării Românești, a fost otrăvit de complotiști pentru refuzul de a sprijini mișcarea eteristă. Dimineață când a fost anunțat decesul a fost întrunit Divanul, care a constituit o vremelnică cârmuire formată din mari boieri care se trăgeau din familii grecești aduse în țară de domnii fanarioți, mai toți înrudiți între ei. Cu o noapte înainte de muri Voievodul, Tudor care se afla la București a fost trimis în Oltenia să adune oameni și să declanșeze acțiunea convenită cu marii boieri. Era însoțit de Dimitrie Macedonschi, omul „Eteriei” și o gardă de arnăuți. Pandurul avea sarcina să adune voluntari pentru a-l ajuta pe Alexandru Ipsilanti să treacă Dunărea pentru a ajunge în Grecia.

Până acum, nimic deosebit. Acțiunea îmbracă toate elementele unei veritabile lovituri de palat. Câte la fel nu au fost în istoria medievală a Principatelor Române? Comploturilor urzite de diverse grupări de boieri le-au căzut victimă nenumărați Voievozi pământeni, ajungând deseori ca frații să se ucidă între ei pentru a urca pe un tron blestemat pe care prea puțini au apucat să îmbătrânească. De astă dată era un complot organizat tot de un grup de mari boieri, care l-au ales pe slugerul Tudor, care urma să fie folosit ca un pion de sacrificiu la fel cum s-au folosit și de medicul Voievodului Alexandru Șuțu. În momentul în care a primit misiunea, Pandurul s-a comportat ca un militar disciplinat și ascultător, care obișnuit cu lumea armelor a trecut la acțiune după cum i s-a cerut. Întors în Oltenia el își cheamă ortacii și îi trimite prin sate să adune oameni. La apelul său răspund tot mai mulți tineri, în special din rândul țăranilor, dar și din păturile mijlocii din acea vreme, care se plângeau lui Tudor de persecuțiile și nedreptățile stăpânirii, pe care el le știa și dinainte de a porni în această misiune.

Pe 21 ianuarie Tudor trage la casele prietenului său Vasile Moangă din Târgu-Jiu, căruia îi destăinuie că răscularea poporului se face cu învoiala boierilor patrioți. Pesemne că discuția avută i-a deschis ochii asupra adevăratului scop urmărit de boieri, iar atunci când gazda l-a atenționat spunându-i că din această treabă e greu de scăpat cu viață Tudor ar fi răspuns gânditor: „Știu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămașa morții”. A fost scânteia care a aprins făclia care din acea seară a prins să ardă, ca pe zi ce trece focul să se extindă și să cuprindă întreaga țară. Se presupune că în acea noapte mintea înțeleaptă a Marelui Pandur a prins a urzi un alt plan, unul din care deocamdată nu-i va scoate pe boieri din ecuație, dar va urmări și propriile interese, care coincideau cu cele ale norodului din care făcea parte. Pentru el era momentul mult așteptat, care îl va ajuta să-și împlinească visele. Încă din acea zi Tudor se desprinde de acțiunile marilor boieri și ale eteriștilor și schimbă fundamental orientarea mișcării pe care a declanșat-o. Noile sale obiective aveau să se facă auzite în cunoscuta Proclamație de la Padeș din 23 ianuarie 1921 prin care și-a propus să mobilizeze poporul și care va declanșa adevărata mișcare în fruntea căreia se va afla până ce își va da sfârșitul.

În cele trei zile cât a stat la Padeș cât și pe drumul spre capitală adunarea norodului sporește în număr, astfel că va ajunge la câteva mii de valahi care s-au adunat la chemarea lui Tudor pentru a îndrepta nedreptățile din țară. El însuși se socotea drept un fiu al Patriei, menit a se jertfi pentru norod. Mii de exemplare ale Proclamației sunt răspândite de oamenii pandurului în toată țara, iar unele dintre ele au ajuns și în București.

Cererile norodului românesc” lansate în Proclamația de la Padeș a fost primul semnal că planurile lui Tudor nu mai converg cu cele ale boierilor, ba chiar, vătaful de plai începe a-și depăși însărcinările pentru care a fost ales și se erijează în lider al poporului. Deși nu avea dezlegarea căimăcămiei, Tudor trimite memorii adresate suveranilor Porții Otomane, Rusiei și Austriei, adevărate documente de drept internațional prin care își asuma în nume propriu reprezentarea Țării Românești. În memoriul adresat sultanului se străduie să ofere o justificare acțiunilor sale lăsând să se înțeleagă că acestea nu sunt îndreptate împotriva Înaltei Porți ci asupra asupritorilor poporului, iar după ce se va face dreptate sultanul poate să trimită un reprezentant care să constate și să se convingă de justețea acțiunilor întreprinse de el. Era primul semnal că Tudor s-a detașat atât de acțiunile eteriștilor cât și de însărcinările primite de la boieri. El nu mai era dispus să pornească într-o luptă care nu aducea nici un folos poporului său.

Înspăimântați de schimbarea planurilor, boierii din vremelnica stăpânire îl somează pe Tudor să se predea, ba chiar se încearcă și un complot împotriva lui. Atât corespondența purtată cu aceștia cât și Proclamațiile ulterioare către țară, între care cea  de la Bolintin din 16 martie scot în evidență hotărârea Pandurului de a merge până la capăt pe drumul pe care a pornit, acela de a se face dreptate norodului, scop în care propune boierilor patrioți să colaboreze cu el pentru împlinirea acestui țel nobil.

În drumul spre București Tudor întărește mănăstirile din Oltenia care devin o adevărată fortăreață menită să-l ajute să reziste fie atacurilor otomane, fie celor ale eteriștilor.

Mii de oameni se adună la chemarea Pandurului care își va stabili tabăra pe câmpul Cotrocenilor, pe atunci aflat în afara orașului. Aici el va da o nouă proclamație adresată atât boierilor cât și poporului, în care își justifică acțiunile, arată cauzele care l-au făcut să ia armele, acestea fiind pierderea privilegiilor și jafurile la care a tot fost supus poporul. Proclamația este o adevărată chemare la unitate a tuturor claselor sociale din Țara Românească, invitate de Tudor să lucreze împreună pentru cauza obștească și pentru nașterea a doua a dreptății noastre, un alt mesaj profund lăsat neamului său spre eternitate .

Văzând nestatornicia boierilor, Tudor cere ca relațiile între adunarea norodului reprezentată de el, un fel de organ legiuitor asemenea Domnitorului și vremelnica stăpânire, un fel de guvern cu atribuții executive, să fie pecetluite prin jurământ și un document care să fie semnat în mod solemn atât de el cât și de boieri. În acest scop, în 21 martie Tudor intră în București cu un ceremonial simplu, ținând în mână o pâine mare, fiind primit cu entuziasm de mulțime de norod. Era însoțit de trei mii de panduri și o mie cinci sute de arnăuți. În dreapta îl avea pe Dimitrie Macedonski, comandantul arnăuților, iar în stânga un preot care purta o cruce mare în mână. A tras la poalele dealului Mitropoliei, în bine cunoscutele case ale Brâncoveancii, pentru a da astfel asigurări că vrea să evite orice conflict. În 23 martie Tudor le dă boierilor un document solemn care reglementa relațiile dintre cele două noi instituții, în care sunt stabilite criterii clare de conlucrare între ele.

Dezavuarea de către țarul Alexandru a celor două mișcări emanate din dorința de dreptate și libertate a celor două popoare balcanice, cât mai ales cartea de afurisenie dată de noul Patriarh de Constantinopol și de Sinod – toată vechea conducere a Patriarhiei a fost măcelărită de turci ca reacție la acțiunile declanșate de Ipsilanti – îi descurajează pe eteriști care se retrag din București și își pun tabăra la Târgoviște, asigurându-și astfel posibilitatea de a se refugia la nevoie în munți.

În acest timp Tudor continuă demersurile începute pentru a preveni expediția pusă la cale de sultan, apelează la sprijin la țarul Rusiei și la împăratul Austriei, scop în care  trimite un memoriu cancelarului austriac Metternich pe care îl roagă să facă tot posibilul ca Austria și Rusia să intervină pe lângă sultan pentru a opri invazia în Țara Românească. Face apel la unitatea întregii țări în fața pericolului otoman, ba chiar îi invită și pe boierii care  s-au refugiat la Brașov, cerându-le să se întoarcă în țară și să lucreze împreună pentru binele norodului, un adevărat act de amnistie pentru toate faptele lor din trecut, fiind pus deasupra tuturor interesul suprem al Țării.

În paralel, Tudor a acționat pentru instaurarea ordinii și a domniei legii într-o perioadă tulbure marcată de tot felul de jafuri comise atât de unii dintre eteriști, cât și de unii din arnăuții și chiar pandurii adunați în jurul său. Pentru a asigura o mai bună siguranță boierilor din vremelnica stăpânire îi mută de la Mitropolie la casele lui Dinicu Golescu, să fie mai aproape de tabăra sa de la Cotroceni. A instituit un tribunal special care să judece ostașii care comiteau jafuri, indiferent cărei tabere aparțineau. A condus judecăți și a semnat acte care denotă că în cele două luni cât a stat la București a condus țara ca un adevărat Domnitor.

Aflând că turcii au trecut Dunărea și înaintează spre capitală, alte două coloane îndreptându-se spre Oltenia și Moldova, după ce cu 2 zile înainte a trimis sub pază vremelnica stăpânire la mănăstirea Cozia pentru a fi ferită de turci, pe 15 mai Tudor pleacă în Oltenia și își stabilește tabăra în Golești. Voia să se stabilească în fortificațiile pregătite dinainte unde să țină piept otomanilor până va ajunge la o înțelegere cu ei.

Nu se știe ce s-ar fi întâmplat și cum ar fi sfârșit mișcarea declanșată de Marele Pandur dacă nu ar fi intervenit trădarea celor doi comandanți ai arnăuților, Dimitrie Macedonschi și Hagi Prodan, care și-au pus dinadins corturile în casele din curte, în spatele foișorului unde s-a instalat Tudor, separându-l astfel de pandurii săi. Poate ar fi reușit să negocieze cu turcii și să ajungă la o înțelegere cu ei. S-ar fi împlinit astfel voia norodului care ar fi găsit dreptate la un Domn ca Marele Pandur după ce lucrurile s-ar fi liniștit și ar fi revenit la un curs normal.

Din păcate nu a fost să fie așa, cu ajutorul celor doi trădători Tudor a fost ridicat și dus sub pază în casele boierului Mavrodolu din Pitești, ca a doua zi, pe 23 mai, să fie mutat la Târgoviște și dat pe mâna eteriștilor. Să fi fost mâna comandanților „Eteriei” sau cea a boierilor care sperau că scăpând de Tudor se vor putea împăca cu turcii și totodată vor rezolva și spinoasele probleme din programul Pandurului? Mai degrabă presupun că cele două tabere s-au pus de acord, ambele având interesul să scape de el.

Nu se cunosc exact toate împrejurările care au condus la moartea tragică a Marelui Pandur. Ceea ce se știe este faptul că în noaptea de 26 spre 27 Tudor a sfârșit ca un adevărat martir, purtând în spate crucea Golgotei neamului său. După un ospăț la Mitropolia din Târgoviște la care a fost văzut alături de capii mișcării eteriste a fost luat la o așa zisă plimbare și scos în afara orașului unde a fost ucis mișelește, trupul său cel sfânt fiind ciopârțit de asasini și aruncat într-o fântână părăsită.

Deși se cunosc numele celor care i-au luat viața, nu merită să fie pomenite, ei fiind doar niște scule ruginite, bețivi notorii anume aleși și plătiți pentru a sluji adevăraților criminali, indiferent cine au fost aceia. E greu de arătat cu degetul spre unii sau spre alții, faptele s-au petrecut în mare taină iar complotiștii și-au împlinit țelul. Cu ideile lui revoluționare, Tudor era multora incomod. Dar moartea sa tragică nu va pune capăt drumului pe care acesta a pornit. Indiferent cum a fost numită mișcarea declanșată de Tudor Vladimirescu de-a lungul celor două veacuri care au trecut până în prezent, numele său va rămâne veșnic înscris în cartea istoriei neamului românesc, iar ideile sale vor dăinui, flacăra dreptății se va aprinde din nou în clocotul mișcărilor revoluționare din anul 1848 și vor sta la baza multora din reformele de mai târziu care vor duce la modernizarea României.

Distribuie pe:
Mai multe Cultură
Comentarii închise.

Recomandări

Calendarul de ieri și de azi (II)

Cât privește împărțirea anului după tradițiile strămoșilor noștri, nu se știe exact câte l…