Acasă Cultură Geniul eminescian

Geniul eminescian

Se spune că geniile sunt mai aproape de Dumnezeu decât oamenii obișnuiți, că prin ei și în ei lucrează mai mult energiile necreate oferindu-le mai mult decât altor oameni din înțelepciunea Sa creatoare, care îi ajută să depășească barierele cunoașterii și să ofere lumii acele mari descoperiri pe care le fac sau acele opere de artă care impresionează prin valoarea lor, uneori inimaginabilă pentru mintea omului obișnuit. Este expresiv în acest sens Luceafărul eminescian, un dialog impresionant și cu profunde semnificații filozofice și religioase între marele geniu al poeziei românești cu Creatorul său, Demiurgul. Mai mult sau mai puțin fericit în plan personal, Poetul se va ridica mult deasupra oamenilor de rând și va străluci ca o făclie în sufletele neamului în care s-a născut, căruia i-a oferit tot ce a avut, Dragoste, Viață și Lumină, devenind un astru „nemuritor și rece” care pentru el nu a mai păstrat nimic. Până și preafrumoasa Cătălina își va găsi un Cătălin al ei, iar el privindu-i dintre stele își va continua singur drumul pe Cer. Călătorind atât în spațiu cât și în timp, acest nou astru, venit din genune, se va întoarce până în prima zi care-i va aminti „cum izvorau lumine” din hăul ce a fost la începuturile lumii. Trecând și dincolo de acea zi, marele geniu își va continua călătoria spre întâlnirea cu Dumnezeu, acolo unde „nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaște.” E „lumea chaosului dintâi ce pentru om e-o taină, Și vremea-ncearcă în zadar? Din goluri a se naște.” O lume din care s-a născut totul, doar prin Cuvântul Celui ce l-a rostit.

Acest superb tablou al creației prezintă într-o lumină impresionantă o lume lipsită de spațiu și de timp din care se va naște cerul plin de stele. Transformat și el în astru ce călătorește acum printre stele, poetul se vede pe sine în acel hău al începuturilor de unde a pornit în lunga călătorie până ce a ajuns la noi să ne ofere lumina adusă poporului său prin acea poezie mirifică prin care va trăi în veci. Nimicul din care a apărut lumea devine pentru poet setea de cunoaștere care i-a marcat viața, pe care o vede ca pe un adânc asemene/ Uitării celei oarbe. Paralela între nașterea poetului și nașterea din haosul primordial a astrului care acum călătorește printre stele ia dimensiuni cosmice și determină o atitudine de regret pentru darul cu care a fost înzestrat, care l-a îndepărtat de lumea obișnuită în care și-ar fi dorit să trăiască la fel ca muritorii de rând, fiindu-i luat până și dreptul la iubire. În acest moment de judecată a propriului destin, poetul este marcat pe moment de frustrare, fiind dispus să renunțe la nemurire și la geniul care l-a înălțat în cer doar pentru O oră de iubire, cerând Creatorului dreptul de a trăi și el la fel ca un om obișnuit, asemenea Cătălinei spre care i se îndreaptă gândurile. El merge până acolo încât acceptă moartea și o viață fără aureola divină care i-a fost pusă, fiind dispus să se întoarcă în chaosul din care a apărut și să trăiască ca un muritor de rând în repausul care i-a dat naștere, în care se complac mai toți oamenii de pe Pământ. Argumentele aduse de Părintele Ceresc nu par să-l convingă până nu vede nestatornicia omului, fățărnicia acestuia prin imaginea Cătălinei în brațele altui bărbat. Făcând uitată dragostea ce o avea pentru poet, Cătălina jură iubire veșnică lui Cătălin, cum probabil i-a jurat și lui înainte la fel, iar, pentru a-l consola, îl ia de martor al iubirii ei, cerându-i să-i accepte dragostea și să-i lumineze norocul în viață alături de acel muritor de rând.

O, ce deziluzie! Ce dezamăgire! După atâta dăruire care l-a adus la un pas să renunțe până și la nemurire pentru fata pe care o iubea, văzându-i ușurința cu care ea l-a părăsit, poetul se trezește la realitate. Mesajul fetei l-a trezit la realitate și abia atunci el a înțeles sfaturile primite de la Dumnezeu și, mai ales, nestatornicia omului care s-a lăsat răpus de păcat și își acceptă soarta primită de Adam. Acum a venit momentul adevărului, al alegerii pe care este chemat s-o facă. Prin fața sa trece destinul vremelnic a lumii pe care el o luminează cu poezia sa nemuritoare, prin care se străduie în van să-l apropie pe om de energiile necreate ce vin de la Dumnezeu, să-l ajute astfel pe om să se adape numai din izvorul nesecat a Ființei divine. Dezamăgit de ce vede pe Pământ poetul va pricepe că acea lume nu poate fi salvată, că ea va rămâne veșnic o lume trecătoare care este sortită morții. O repetabilitate a vieții și a morții, oameni care o iau din nou de la început, care îl face să înțeleagă că Din sânul veciniciului ieri/ Trăiește azi ce moare.

Pentru poet moartea nu este o fatalitate, ci doar o treaptă spre un nou început, portița care deschide omului calea spre veșnicie, spre eternitatea pierdută de Adam. Numai că în viziunea geniului eminescian nu toți oamenii primesc la fel veșnicia, pentru unii este un dat din naștere în timp ce pentru alții este un drum presărat de nenumărate porți. Drama morții astfel văzută transpare ca o renaștere perpetuă a acestei lumi efemere, care se zvârcolește în propria genune din care redă vieții ceea ce a murit ieri. O paralelă impresionantă între nemurirea astrală a poetului care va trăi veșnic prin opera sa fără a se mai repeta vreodată și nemurirea acceptată de oamenii de rând care primesc veșnicia prin nașterea de prunci care le vor duce mai departe nu numai amintirea, ci și asemănarea cu părinții și bunicii lor.

Până și soarele își pierde importanța în fața strălucirii geniului eminescian care, prin voia divină, poate fi oricând înlocuit, iar în locul luminii adusă de razele soarelui să ne lăsăm învăluiți în lumina astrală ce vine de la Creator, care este mai plăcută și nu cunoaște noapte. Dacă soarele reprezintă sistemul planetar din care face parte și Pământul, se pare că Eminescu a înțeles perpetuarea vieții omului pământean și dincolo de dispariția planetei pe care locuim, la fel cum a previzionat Ioan în Apocalipsa. O alternanță ce vine din eternitate și va merge până dincolo de sfârșitul acestei lumi, omul va trece astfel dintr-o lume în alta, deasupra lui se va aprinde soare după soare, va călători de pe o planetă pe alta până ce va umple tot Universul făcut pentru el de Părintele Ceresc. Dezamăgit de propria dramă și mai ales de firea schimbătoare a omului, în viziunea poetului omul își va continua soarta indiferent unde se va afla în viitor. Va fi același om supus păcatului, același om meschin și schimbător. O perspectivă pesimistă asupra viitorului omenirii, poetul fiind marcat probabil de ușurința cu care l-a părăsit Cătălina. Aceeași atitudine îl îndeamnă la o reflecție profundă asupra vieții și a morții, a căror alternanță o vede ca fiind ireversibilă. Concluzia poetului este că, trăind cu speranța nemuririi oamenii se nasc spre a muri, primind moartea ca pe o speranță spre care se îndreaptă spre a se naște din nou. În viziunea lui, adevărata nemurire o primesc doar geniile și oamenii care trăiesc după Cuvântul lui Dumnezeu, a căror nume va trăi veșnic.

Spre deosebire de oamenii de rând care l-au dezamăgit prin nestatornicia lor, Hyperion trăiește nemurirea prin înțelepciunea primită de la Dumnezeu, prin Cuvântul Său cel dintâi. Pentru el destinul a fost hotărât de la început, cu mult înainte de a se naște și indiferent de voința lui, acesta nu-i mai poate fi schimbat. Nimic nu-l poate îndupleca pe Dumnezeu să renunțe la geniul eminescian și să-i ia nemurirea așa cum poetul l-a rugat. Dar Dumnezeu nici nu-l obligă, pentru că El i-a lăsat omului deplina libertate de a-și alege singur soarta. Un paradox greu de înțeles, a cărui Adevăr poate fi priceput numai de Creator care, în actul său creativ „își alege” geniile prin care să-și arate măreția și mai ales triumful asupra răului venit prin păcat în lume. Este motivul pentru care asistăm la revolta poetului și la cererea sa adresată Demiurgului de a renunța la darul divin. În momentul în care poetul își exprimă durerea pentru singurătatea geniului său, se va petrece o minune, cum de altfel se petrec deseori în momente cruciale din viața fiecăruia din noi. Cu Lumina Sa necreată Dumnezeu îi va releva Adevărul, îl va ajuta să-i vadă pe oameni așa cum sunt ei în realitate, cu firea lor păcătoasă și mai ales nestatornică, iar atunci poetul își va alege singur destinul, cel care i-a fost rânduit de Creator. Impresionant mod de a merge pe calea destinului înscris în cartea vieții. O viziune extraordinară asupra vieții și a morții, dar și a planurilor divine care se revarsă spre noi prin acele energii necreate dătătoare de viață.

Ireversibilitatea celor scrise în Cartea viitorului și a vieții îl va marca și pe poet. În viziunea sa, Planul divin nu poate fi schimbat oricât de mult și-ar dori poetul, dovadă că Dumnezeu îi poate oferi lumea întreagă dar mai puțin moartea pe care și-o dorea. Numai imaginea Cătălinei care își caută fericirea în brațele lui Cătălin îl face pe poet să înțeleagă Adevărul pe care L-a rostit Dumnezeu și inutilitatea cererii sale, care se va topi ca o himeră la relevarea Adevărului. Astfel, într-o clipă el va putea deosebi diferența între Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu și cea trecătoare a Cătălinei. Dezamăgit, el își continuă drumul pe cer, Călăuzind singurătăți/ De mișcătoare valuri. Căci ce este viața pe Pământ decât o călătorie pe valurile timpului, o mare furtunoasă pentru unii, mai liniștită pentru alții, pe care fiecare călătorește singur. Poetul se consolează și, acceptându-și nemurirea în singurătatea geniului său, continuă să-și facă drumul pe cer Călăuzind singurătăți/ Pe mișcătoare valuri./ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul, și renunțând la Cătălina și la viața trecătoare de pe Pământ nu se mai amestecă cu muritorii de rând. Destinul său este salvat și astfel poetul își acceptă soarta. Privind din înalt, spre cei doi îndrăgostiți, le vede doar chipul de lut din care au fost făcuți, chip care nu li s-a schimbat și nu se va schimba niciodată, fiind robit răului și păcatului etern. Atunci el va înțelege că nu se poate coborî la ei din înaltul unde zboară, chiar dacă acolo este singur, ținându-i tovărășie doar stelele de pe cer. Atunci își va continua traseul său pe Cer pentru a-i călăuzi pe oameni, care vor continua să trăiască în cercul lor strâmt, neputincioși să-și depășească limitele și să se rupă de păcat, în timp ce el își va continua viața în eternitate privindu-i ca înainte, nemuritor și rece. Învăluit de Lumina divină care i-a oferit nemurirea, poetul va trăi o experiență de viață fundamental diferită față de oamenii de rând, dar care îl va obliga la singurătate într-o lume astrală hărăzită doar geniilor.

De aceea aniversarea morții pământești a poetului nu ar trebui să ne întristeze, ci din contra, să ne bucure, el fiind acum în Raiul ceresc alături de Dumnezeu care i-a dat viață ca apoi să-i ofere și nemurirea.

Distribuie pe:
Mai multe Cultură
Comentarii închise.

Recomandări

Bătălia de la Războieni – eseu

La 10 ianuarie 1475 sub conducerea înțeleptului și viteazului Voievod Ștefan cel Mare și S…