Acasă Cultură DISPARIŢIA AUSTRO-UNGARIEI

DISPARIŢIA AUSTRO-UNGARIEI

Una din problemele fundamentale care a frământat lumea, în special cea europeană, la începutul secolului XX, având şi o influenţă profundă asupra desfăşurării primei conflagraţii mondiale, a constituit-o problema naţională.

Secolul al XIX-lea, denumit şi “secolul naţionalităţilor”, adusese soluţionarea problemelor naţionale ale unor popoare ce nu îşi desăvârşiseră sau nu-şi formaseră deloc unitatea naţională în cadrul unor state de sine stătătoare. La jumătatea acelui veac, în condiţii complexe şi specifice, germanii, italienii şi parţial românii şi-au realizat unitatea naţională. Pe de altă parte, în continuare, numeroase popoare europene şi extraeuropene se aflau în hotarele unor state străine fiind o necesitate logică constituirea unor state naţionale proprii. În cele trei mari imperii din Europa (ţarist, otoman şi habsburgic), alături de popoarele dominante existau popoare oprimate şi asuprite. Aceasta era valabil chiar şi în Germania (cazul polonezilor) dar mai ales în Austro-Ungaria şi Rusia Ţaristă. Realitatea istorică şi faptele aveau să arate că problema naţională a constituit una din cauzele fundamentale ce au dus la declanşarea primului război mondial. Este evident că, în general, cauzele şi răspunderea faţă de război, geneza şi desfăşurarea sa s-au datorat sistemului economic şi politic al principalelor puteri imperialiste, trăsăturilor lor interne şi contradicţiilor dintre ele la nivel global. În acest context, statul german a avut o imensă răspundere în declanşarea războiului, ceea ce nu micşorează însă şi răspunderea celorlalte Mari Puteri.

În timpul războiului, problema naţională, la nivelul Europei şi nu numai, a început să se constituie în conţinutul principal al unui nou curent politic ce va duce şi la revoluţiile naţionale de la sfârşitul anului 1918. Esenţa acestui curent a apărut, evident, în permanentele acţiuni pentru emancipare naţională ce se desfăşurau mai ales în Austro-Ungaria. În timp ce războiul se desfăşura, iar cercurile guvernante ale Marilor Puteri utilizau orice mijloc pe plan interior pentru mobilizarea tuturor forţelor în vederea efortului de război, încercând totodată să atragă şi noi aliaţi din exterior, pe arena internaţională îşi făceau loc factori şi realităţi noi, care au avut o influenţă covârşitoare în evoluţia evenimentelor din etapa finală a marii conflagraţii mondiale, având să ducă, în ultimă instanţă, şi la apariţia a o serie de noi state naţionale, fapt ce avea să modifice în bună măsură harta politică a Europei. Situaţia grea a naţionalităţilor, lupta pentru emancipare naţională existentă de altfel în mod consistent şi în perioada premergătoare războiului, a cunoscut în cei patru ani de conflict forme variate şi complexe imprimând noi trăsături situaţiei internaţionale[1].

În această situaţie, teza privind dreptul naţiunilor la autodeterminare a fost argumentată în diverse feluri în plan teoretic şi a devenit şi un program politic de acţiune. Unele popoare au devenit mult mai conştiente că stăpânirea străină constituia o frână, chiar o stavilă în dezvoltarea lor pe calea modernităţii. Astfel de concepţii s-au manifestat cu deplină putere şi claritate şi în monarhia austro-ungară în cazul cehilor, polonezilor, sârbilor, românilor etc. De altfel atât Austro-Ungaria până în 1918, cât şi Rusia ţaristă până în 1917, nu s-au putut menţine ca mari puteri decât prin dominarea şi asuprirea naţiunilor subjugate, care însumau laolaltă mai mult de jumătate din totalul locuitorilor lor.

Intrarea Austro-Ungariei în veacul al XX-lea cu toate trăsăturile şi specificul său, dintre care multe au fost generatoare de război, a accelerat criza sistemului dualist instaurat la 1867. După revoluţia de la 1848-1849, care pusese vremelnic sub semnul întrebării însăşi existenţa imperiului austriac, la începutul domniei tânărului împărat Franz Joseph, Viena a introdus un neoabsolutism ce a lovit în egală măsură toate popoarele subjugate. O relativă liberalizare în cadrul vieţii politice din imperiu a fost făcută în 1860 ca urmare directă a înfrângerii în războiul cu italienii. Apoi, înfrângerea în războiul cu Prusia, din anul 1866, a dus la un compromis între cercurile guvernante germane şi aristrocraţia maghiară. Aceştia şi-au împărţit atributele şi responsabilităţile guvernării într-un imperiu cuprinzând două entităţi distincte, denumite în mod artificial şi incorect Austria şi respectiv Ungaria (în cadrul dat, aristrocraţiei maghiare i-a revenit controlul asupra unui teritoriu însumând aproape 350.000 km pătraţi, în timp ce spaţiul etnic maghiar însuma cca 100.000 km pătraţi). Între anii 1867-1918 la Viena şi respectiv Budapesta, au funcţionat, în paralel, două parlamente ce adoptau legi diferite şi proveneau din deosebite sisteme electorale ( în Austria la începutul secolului XX s-a introdus votul universal, în timp ce în Ungaria era un riguros vot cenzitar ce lovea profund reprezentativitatea majorităţii nemaghiare). Au existat, de asemenea, două guverne şi diverse alte instituţii şi structuri caracteristice statelor moderne. La nivelul întregului imperiu Austro-Ungar erau comune problemele politicii externe, armatei şi finanţelor aflate în ultimă instanţă în mâinile unui monarh unic, care avea o dublă calitate: de împărat al Austriei şi rege al Ungariei.

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea Austro-Ungaria se prezenta în ochii contemporanilor ca o anomalie istorică supusă unui inexorabil proces de dispariţie. Referindu-se la o astfel de stare de lucruri, în 1897 profesorul B.Auerbach, de la Universitatea din Nancy consemna printre altele: “Privind harta acestui asamblaj de ţări care se numeşte oficial Austro-Ungaria, ai în faţa ochilor un monstru geografic” El mai spunea: „cum ar putea fi posibil ca un corp cu o conformaţie atât de proastă să se afirme ca o personalitate cu sănătate robustă”[2].

Ultimul recensământ al populaţiei din Imperiul Austro-Ungar a fost întocmit, prin metode cunoscute de falsificare, în anul 1910. Statistica dată publicităţii arăta următoarea situaţie. Sub autoritatea guvernului de la Viena se aflau 28,5 milioane locuitori, iar sub autoritatea celui de la Budapesta 22,9 milioane locuitori. În Austria, repartiţia pe „naţionalităţi” era următoarea: 9,95 milioane germani (35,58%), 16,7 milioane slavi (61,05%), adică cehi, polonezi, ucrainieni, sloveni, sârbo-croaţi etc., 768.000 italieni (2,75%), 275.000 români (0,58%, respectiv cei ce trăiau în Bucovina).

În total, în Austria, de fapt partea occidentală a imperiului, 64,42% nu erau germani ci aparţineau naţionalităţilor asuprite. Guvernul de la Budapesta îşi exercita autoritatea asupra unei populaţii care se prezenta astfel: 10 milioane unguri (48,1%), peste 3 milioane români (14,1%), 2 milioane germani (9,8%), 5,4 milioane slavi (25,8%). În ansamblul monarhiei austro-ungare, naţiunile dominante austriacă şi maghiară reprezentau 43%, adică aproximativ 22 milioane iar naţiunile asuprite 57%, adică aproximativ 29 milioane3. Respectivul imperiu multinaţional a dispărut în condiţiile primului război mondial. Cauzele hotărâtoare ale prăbuşirii monarhiei habsburgice nu au fost, în principal de ordin extern materializate în înfrângeri pe front şi în pierderi teritoriale. Dubla monarhie s-a prăbuşit cu certitudine datorită unor cauze interne. Au existat o serie de factori interni ce au acţionat în plan economic, social, politic şi naţional. Societatea şi economia imperiului habsburgilor prezenta o serie de contraste. Realităţi moderne ale epocii imperialiste, ce nu a ocolit nici dubla monarhie, coexistau alături de forme învechite supravieţuitoare ale unor realităţi de natură feudală. Între diferitele provincii existau mari discrepanţe în ceea ce priveşte nivelul şi structura economiei. Pierderea războiului a avut un rol incomparabil mai redus în comparaţie cu alţi factori în procesul dispariţie ireversibile a monarhiei dunărene.

În realitate, fragilitatea internă a imperiului a devenit evidentă în timpul războiului şi chiar această lipsă de coeziune internă s-a manifestat în cursul celor patru ani de război, ducând în cele din urmă, la ruinarea din toamna anului 1918. Fără îndoială că desfăşurarea războiului şi catastrofele militare au accelerat această dezagregare, însă cauzele ei profunde existau în interiorul imperiului, de unde acţionaseră şi pregătiseră cu mult mai înainte această prăbuşire. Nu victoria coaliţiei militare a aliaţilor a determinat apariţia de noi state naţionale sau desăvârşirea altora, ci procesul istoric, obiectiv, inexorabil al constituirii statelor naţionale ce se încheia atunci, consfinţindu-se astfel una din marile realizări ale modernităţii, respectiv triumful principiului naţionalităţilor[4].

Primul război mondial n-a fost cauza, ci ocazia apariţiei unor importante schimbări în viaţa de pe toate continentele, în special în Europa şi Asia. Atunci problema naţională a devenit un fenomen mondial şi s-a conştientizat concepţia că statele naţionale trebuiau să devină regulă, iar statele multinaţionale o excepţie.

În cadrul monarhiei habsburgice întâlnim, în fapt, trei categorii de naţiuni:

  1. a) Naţiuni dominante – germanii şi maghiarii;
  2. b) Naţiuni subjugate şi dominate: ucrainieni, români, slovaci, sârbi, cehi, croaţi, italieni, sloveni etc. c) Naţiunea poloneză, care era subjugată dar a cărei clasă dominantă oprima cu ajutorul monarhiei alte naţiuni.

Naţiunile dominate din Austro-Unagria se mai împărţeau totodată, în două categorii, unele având deja state naţionale în afara frontierelor Austro- Ungariei, cu care doreau să se unească (România, Italia, Regatul sârb), iar altele nu aveau state naţionale, urmând a şi-l crea (polonezi, cehi, slovaci): Multe din aceste naţiuni se formaseră de altfel în epoca modernă, în condiţiile unei stăpâniri străine. Încă de la început, în programele lor naţionale, asemenea românilor prin Şcoala Ardeleană, şi celelalte popoare îşi propuseseră, explicit sau implicit, emanciparea lor şi strângerea laolaltă în cadrul unor state proprii omogene din punct de vedere naţional.

Evoluţia istorică evidenţiază faptul că problema naţională căpătase după 1895, mai ales în Ungaria, o acuitatea deosebită. Crearea Antantei, grupare de mari puteri opusă Triplei Alianţe, războiul ruso-japonez, situaţia deosebit de încordată din Balcani în condiţiile luptei antiotomane şi al amestecului Marilor Puteri, criza progresivă din teritoriul Imperiului Austro- Ungar şi politica sa de forţă în sud-estul Europei au dus la intensificarea luptei românilor şi a tuturor celorlalte popoare contra politicii de desnaţionalizare, pentru o emancipare naţional-politică, pentru unitate naţională. În întreaga monarhie mişcările naţionale au crescut în amploare şi intesitate. Problema fundamentală ce se punea în faţa tuturor popoarelor asuprite era deci aceea a organizări lor pe baza principiului naţionalităţilor, mai ales că războiul făcuse ca în numeroase cazuri naţiunile asuprite mobilizate sub steagul monarhiei să fie aruncate împotriva fraţilor lor aflaţi în tabăra adversă, aşa cum a fost cazul românilor, italienilor, slavilor de sud, polonezilor etc.

În condiţiile anilor 1917 şi 1918 principiul naţionalităţilor, sub stindardul cărora luptau numeroase naţiuni şi popoare oprimate, s-a impus cu putere de lege în practica internaţională. Nu poate fi ignorat, din acest punct de vedere, largul ecou pe care l-au avut şi în spaţiul austro- maghiar propaganda din Rusia, inclusiv demagogicul decret bolşevic asupra naţionalităţilor din noiembrie 1917, precum şi propunerile avansate în ianuarie 1918 de către preşedintele american W.Wilson pentru încheierea păcii şi organizarea lumii postbelice. Nu poate fi ignorată, de asemenea, realitatea că decretul Consiliului Comisarilor Poporului din 2/15 noiembrie 1917, prevăzând „dreptul popoarelor din Rusia la autodeterminare liberă până la separare şi formarea de state independente”[5], reprezintă prima recunoaştere juridică în plan statal a dreptului naţiunilor asuprite de a dispune conform intereselor şi voinţei lor de propriul lor destin. Având putere de lege , respectivul document a fost popularizat în Transilvania ca şi în alte provincii ale Imperiului6.

Autodeterminarea popoarelor era singura formulă viabilă în condiţiile istorice date, această realitate fiind oglindită în mod concret şi în planul de pace al preşedintelui Wilson expus în Mesajul adresat Congresului la 8 ianuarie 1918. Această consemnare a avut o primire favorabilă în o serie de sfere politice şi într-o anumită măsură în rândul mişcărilor naţionale din imperiu. Câteva din punctele programului enunţat de Wilson se refereau în mod direct la situaţia naţionalităţilor din monarhia habsburgică. La punctul 10, de exemplu se arăta: prevedea: „Popoarelor din Austro-Ungaria, al căror loc între naţiuni dorim să-l pregătim şi să-l asigurăm, trebuie să li se dea cea mai liberă posibilitate de dezvoltare independentă”. La punctul 11 se prevedea reglementarea situaţiei României, Serbiei şi Muntenegrului iar la punctul 13 se stipula crearea unui stat polonez independent garantat prin acord internaţional. Tot acolo, la punctul 12, se prevedea faptul că naţionalităţilor din Imperiul Otoman “trebuie să li se asigure necondiţionata securitate a existenţei şi posibilitatea deplină şi netulburată a dezvoltării independente”[6].

Ideile cuprinse în mesajul preşedintelui american se refereau deocamdată, la asigurarea a unor libertăţi naţionale în cadrul unei monarhii dunărene multinaţionale ce trebuia să supravieţuiască, păstrându-şi însă cea mai mare parte a teritoriului. Se pare că, în bună măsură, concepţia sa fusese influenţată de către concepţiile federaliste ce animaseră pe fostul principe moştenitor Franz Ferdinand, pe unii ideologi politici precum românul Aurel C.Popovici, autor al unei cărţi cu profund impact în epoca: ”Statele Unite ale Austriei Mari”. De astfel de idei nu era străin nici noul monarh Carol I, ce a preluat în 1916 conducerea imperiului după moartea lui Franz Josef cel ce domnise la Viena aproape şapte decenii. În cursul anului 1918 treptat, treptat, preşedintele Wilson şi-a modificat concepţia sa privind viitorul postbelic al monarhiei Austro-Ungare. La aceasta au contribuit şi amplele acţiuni ale emigraţiilor europene desfăşurate peste ocean, inclusiv la Casa Albă unde s-au remarcat, printre alţii cehul T.Masaryk, românul Vasile Stoica şi alţii. În toamna anului 1918 titularul Casei Albe a recunoscut clar şi fără echivoc dreptul naţiunilor la autodeterminare prin formarea de state naţionale de sine stătătoare, succesoare ale Austro-Ungariei. Nu poate fi ignorată şi o realitate. Destulă vreme Rusia promovase o energică politică expansionistă ce era direcţionată şi spre Austro-Ungaria. O serie de popoare de acolo s-au simţit direct ameninţate în existenţa lor printr-o eventuală trecere de sub stăpânirea împăratului de la Viena sub cea mult mai apăsătoare şi mai grea şi anume sub cea a ţarului de la Petersburg. Teama de ţarism a fost o vreme un factor de stimulare a credinţei şi coeziunii interne în lumea dublei monarhii şi ea a frânat unele din tendinţele centrifugale. În acest context se poate adăuga şi legăturile de trei decenii ale regatului României cu Puterile Centrale determinate, în principal, de politica expansionistă ameninţătoare a Rusiei. Căderea ţarismului, demagogia noilor conducători bolşevici, puternicile contradicţii interne şi războiul civil ce sa declanşat au înlăturat această teamă. Astfel că şi pe acest plan se poate vedea o legătură directă între căderea Romanovilor şi cea a Habsburgilor.

Intrarea Austro-Ungariei în război dusese la o înăsprire şi mai accentuată a asupririi naţionale şi a măsurilor represive luate de guvernul austriac dar mai ales de guvernul de la Budapesta în fruntea căruia se afla contele Iştvan Tisza, reprezentantul cel mai de seamă al tendinţelor maghiare extremiste.

În condiţiile apropierii deznodământului final al primului război mondial, situaţia dublei monarhii devenea fără ieşire. Roasă de adânci contradicţii interne şi externe, se apropiase în mod inevitabil de momentul destrămării ei. Reunind în acelaşi conglomerat ţări şi provincii diferite, cu origini şi tradiţii istorice deosebite, locuite de multe popoare, Imperiul Habsburgic era un organism hibrid, artificial şi puţin viabil. Multă vreme el s-a menţinut prin forţa poliţienească a administraţiei sale, prin puterea sa militară, capabilă să reprime mişcările pentru libertate socială şi naţională.

Principalele trăsături şi contradicţii ale imperialismului de începutul secolului al XX-lea acţionau din plin şi în monarhie. În vestul monarhiei era o industrie în plin avânt, mai puţin lovită de efectele directe ale conflgraţiei mondiale. În alte părţi preponderentă era agricultura, în multe cazuri înapoiată. În lumea rurală din acea arie geografică existau numeroase probleme legate de regimul proprietăţii, valorificarea pământurilor, costurile de producţie etc. Astfel de realităţi prezentau o importanţă deosebită. Astfel, în întreaga monarhie moşierii – care reprezentau circa 1% din totalul proprietarilor funciari – stăpâneau peste 40% din suprafaţa agricolă cultivată iar ţăranii –  care formau aproape 99% din numărul proprietarilor deţineau ceva mai puţin de 60% din suprafaţa cultivabilă. Datorită acestui fapt, încă înaintea de începerea războiului apăruse ideea că era o necesitate stringentă lichidarea nedreptei împărţiri a pământului şi a poziţiei dominante a moşierilor prin dispariţia marii proprietăţi funciare. Lupta pentru pământ însemna în epocă şi luptă pentru eliberare naţională, întrucât asuprirea socială şi naţională erau întruchipate de cele mai multe ori în aceeaşi persoană: moşierul german şi mai ales cel maghiar. Problemele agriculturii au devenit şi mai dificile în condiţiile primului război mondial şi a plecării pe front a celor mai mari părţi a bărbaţilor valizi din sate.

În condiţiile primului război mondial producţia agricolă în monarhie a înregistrat o scădere importantă. În perioada antebelică producţia medie la hectar era de circa 11,5 qintale în Ungaria şi de 20 qintale în Austria, ceea ce asigura, în linii mari, necesităţile de consum interne ale acestor ţări. Mobilizarea a importante efective din monarhie, în special din rândurile ţărănimii au dus la scăderea capacităţii de muncă în special în agricultură. În 1915, în Ungaria, de exemplu, s-a redus terenul însămânţat cu circa 400.000 iugăre. În Transilvania, în aceeaşi perioadă, pământul nelucrat reprezenta circa 10%, iar în unele judeţe din spaţiul transilvan chiar 20% din întreaga suprafaţă cultivabilă9. Pe întreaga monarhie, alături de sporirea neîncetată a suprafeţelor necultivate, a scăzut şi volumul producţiei globale. Astfel, până la sfârşitul războiului, producţia de grâu a scăzut cu circa 42%, a porumbului cu 48%, a cartofilor cu 36%, a sfeclei de zahăr cu 54%10. Paralel a scăzut şi numărul animalelor de tracţiune. Astfel, numai în Transilvania la sfârşitul anului 1914 numărul lor scăzuse cu 17% iar până la terminarea războiului, efectivul acestora ajunsese la aproximativ jumătate[7].

Condiţiile de viaţă generale ale ţărănimii, proaste de altfel şi până atunci s-au înrăutăţit în timpul războiului. Printr-o lege specială din 1914, întreaga viaţă a ţărănimii (planul de producţie, de desfacere, stabilirea preţurilor, reglementarea dislocării forţei de muncă) au fost strict stabilite, în cazul încălcării luându-se măsuri deosebit de aspre. Rechiziţionarea celei mai mari părţi a recoltei, precum şi a animalelor, au făcut ca în timpul războiului populaţia satelor să sufere din ce în ce mai mult de foame. Ca urmare a acţiunile revendicative şi de protest ale ţărănimii s-au înmulţit în timpul războiului. Numeroşii ţărani mobilizaţi în armata dublei monarhii au devenit tot mai conştienţi că nu au ce căuta pe front şi că scopurile pentru care se duce războiul lor le sunt străine. În consecinţă, numeroase persoane au dezertat în tabăra aliată, acolo unde, în foarte multe cazuri, se aflau conaţionalii lor, români, sârbi, italieni. Numeroşi foşti ostaşi au dezertat şi s- au refugiat în munţi. De exemplu, numai în părţile Croaţiei, în cursul anului 1918, se considera că erau circa 150.000 de dezertori.

În cursul anilor 1916-1917 mulţi foşti luptători de pe front au trecut liniile româneşti, o mare parte din ei înrolându-se apoi în armata română. Spre sfârşitul războiului, ca formă eficientă de rezistenţă, a început să se generalizeze refuzul ţăranilor de a mai preda la stat grânele şi alte produse. Acţiunea de rezistenţă a ţărănimii a fost influenţată şi de către contaminarea lor cu ideile bolşevice aduse şi de foşti prizonieri eliberaţi în urma prevederilor tratatului de la Brest Litovsk. În contextul dat, s-au înmulţit cazurile de nesupunere civică  şi chiar de înlăturare la nivel local a unora dintre membrii birocraţiei imperiale.

Înaintea primului război mondial monarhia vieneză făcuse eforturi permanente pentru a lichida forţele centrifugale de dezintegrare a Imperiului Habsburgic. Acţiunea ideologică, în special a naţionaliştilor maghiari extremişti sau a pangermanilor, încercau să prezinte existenţa Austro- Ungariei ca o necesitate istorică, ceea ce era în evidentă contradicţie cu aspiraţiile şi tendinţele de dezvoltare a diferitelor popoare şi naţiuni din Imperiu. Dar Imperiul Austro-Ungar s-a dovedit a fi şi în timpul primului război mondial un stat parazitar, sprijinit pe patru forţe de susţinere: “O armată mergândă de soldaţi, o armată şezândă de funcţionari, o armată în genunchi de popi şi o armată târâtoare de denunţători”[8].

Statul dualist austro-ungar fusese făurit prin înţelegerea marii burghezii şi moşierii germane cu latifundiarii şi aristrocraţii maghiari în scopul asigurării dominaţiei asupra celorlaltor naţiuni şi grupări naţionale din centrul Europei. În formula sistemului dualist sau întrunit laolaltă două oligarhii vindicative care au colaborat pentru a stăpâni marea masă a celor din interior şi a promova o expansiune peste hotare, mai ales în spaţiul sud- est european. Asuprirea naţională se exercita în toate domeniile, în viaţa politică, în spaţiul cultural sau al existenţei economice şi chiar în domeniul religios.

Monarhia habsburgică şi susţinătorii ei intraseră în primul război mondial – la a cărui declanşare au avut o contribuţie esenţială -, cu speranţa unei victorii rapide, a consolidării situaţiei interne, a înăbuşirii mişcărilor pentru crearea unor state naţionale unitare. Mersul războiului n-a justificat însă aşteptările cercurilor conducătoare. Ocuparea rapidă a Serbiei în anul 1914 a eşuat. Mai mult chiar, rezistenţa sârbească de pe Drina a avut pentru austro-ungari aceleaşi efecte ca şi bătălia de la Mama pentru germani. S-a pus capăt astfel speranţei într-un război victorios încheiat rapid până în toamna, când se aşteapta să se readucă pace, linişte, securitate internă şi externă. Armata austro-ungară a suferit, de asemenea, în primii doi ani de război mari pierderi şi pe frontul rus, în special în Galiţia. În anul 1916 aceeaşi armată a fost nevoită să se retragă peste 400 de kilometri în faţa ofensivei ruse conduse de generalul Bmsilov. În primii doi ani de război pierderile monarhiei s-au ridicat la circa o jumătate de milion de oameni. Măsurile de securitate internă în aceeaşi perioadă s-au înăsprit, paralel cu adoptarea unor legi cu caracter antinaţional. În Ungaria, încă din 1912 au fost adoptate legi privind măsurile excepţionale în caz de război.

Pe temeiul prevederilor unor astfel de legi guvernul Tisza a publicat, în iulie 1914, un număr de 33 de ordonanţe ce apăsau pe spinarea cetăţenilor de rând, cărora li s-au adăugat ulterior şi altele. A fost suprimată libertatea presei naţiunilor din monarhie. Au fost interzise întrunirile publice, s-a instituit controlul statului asupra băncilor şi organismelor religioase etc. Deosebit de gravă a fost scoaterea populaţiei de sub jurisdicţia tribunalelor civile şi trecerea lor sub jurisdicţia tribunalelor militare. S-a introdus răspunderea materială a „trădătorilor” de patrie şi s-a interzis circulaţia bunurilor populaţiilor asuprite[9].

Pe plan intern, stabilirea măsurilor de securitate au fost o preocupare permanentă a guvernanţilor. Grevele au fost interzise. A căpătat o largă răspândire munca femeilor şi a copiilor ce erau lipsiţi de aplicarea măsurilor de protecţia muncii. Bărbaţii rămaşi să lucreze în întreprinderile industriale au fost mobilizaţi pe loc, iar întreprinderile respective militarizate. La fel ca şi în alte state beligerante, a fost legiferată obligativitatea muncii. Şi totuşi aceste măsuri nu au reuşit să asigure buna funcţionare a economiei. În primul rând lipsurile alimentare deveneau tot mai evidente. În anul 1914 Austro-Ungaria produsese 90,2 milioane qintale grâu şi secară, 54,2 milioane qintale porumb şi 211 milioane qintale cartofi. În anul 1916 producţia se redusese la 62,9 milioane qintale cereale, 27,5 milioane qintale porumb şi 105 milioane qintale cartofi. Aceasta a avut repercursiuni directe asupra aprovizionării populaţiei. Consumul de cartofi, de exemplu, a scăzut în decurs de doi ani de la 500 grame pe cap de locuitor, la 118 grame zilnic. Spre sfârşitul războiului, raţia zilnică ajunge la 180 grame pâine, 70 grame cartofi şi 18 grame came15. În anul 1918, de exemplu, Cehia şi Boemia nu mai puteau asigura cele circa 1000 de vagoane de produse alimentare necesare pentru aprovizionarea Vienei, unde foametea făcea ravagii. La sfârşitul războiului bilanţul pierderilor în oameni se vedea deosebit de drastic pentru popoarele subjugate. Dintr-o statistică referitoare la cei care au murit în timpul operaţiunilor militare rezultă că în rândul românilor din Ungaria pierderile au fost de 22,5%, românilor din Austria 19,2%, a cehilor 22,5%, slovacilor 23,7%, iar a slovenilor şi croaţilor de 27,5%. Acest fapt a contribuit din plin la sporirea nemulţumirilor populaţiei şi la intensificarea mişcărilor atât pe front cât şi în spatele frontului.

În timpul războiului aproape jumătate din trupele concentrate o alcătuiau slavii, iar 8% o alcătuiau românii şi italienii. Din cauze şi motive multiple, numeroşi tineri au refuzat să se încorporeze în armată iar alţii au dezertat. În anul 1918, paralel cu grevele din interior au avut loc şi mişcările soldaţilor pe front. În această privinţă, o amploare deosebită a reprezentat-o revolta marinarilor din flota austro-ungară concentrată la Kotor, pe litoralul Adriatic. La începutul lunii februarie 1918, marinarii au arestat şi dezarmat ofiţerii ce-i comandau, înălţând steaguri roşii pe catarge şi alegând un sfat central al marinarilor. Insurecţia marinarilor s-a extins şi în alte porturi dalmate cerându-se încetarea imediată a războiului, încheierea păcii, dezarmarea şi recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare. În cele din urmă mişcarea marinarilor a fost înfrântă, dar frământările au continuat cu o şi mai mare amploare în perioada următoare, culminând cu părăsirea în masă de către soldaţi a frontului în toamna anului 1918 16.

Întrucât criza monarhiei devenea tot mai puternică iar perspectiva dezastrului evidentă, cercurile conducătoare din cadrul monarhiei au încercat o serie de tentative în vederea încheierii unei păci care să le salveze. Încă din cursul anului precedent se făcuse o încercare în această direcţie de către Carol, împăratul Austro-Ungariei. Încă la 12 decembrie 1916 guvernul german, prin intermediul cancelarului Bethmann-Hollweg, într-un discurs rostit în Reichstag, făcuse propuneri de pace[10]. În anul următor, în martie, împăratul Carol se adresa puterilor aliate cu o nouă propunere de pace prin intermediul rudei sale, prinţul Sixte de Bourbon-Parma. În mesajul pe care el dorea să fie cunoscut de către aliaţi se făcea următoarea afirmaţie, ce nu corespundea realităţii: “Toate popoarele imperiului meu sunt mai strâns unite ca oricând în voinţa comună de a salvgarda integritatea monarhiei fie chiar şi cu preţul celor mai grele sacrificii. Datorită unirii dintre ele şi generosului ajutor al tuturor naţionalităţilor din imperiul meu, monarhia a putut să reziste aproape trei ani atacurilor celor mai grele. Nimeni nu va putea contesta succesele militare repurtate de trupele mele…”[11]. În continuare, acelaşi Carol propunea restabilirea integrităţii şi suveranităţii Belgiei, precum şi a Serbiei, care trebuia să aibă şi o ieşire la Marea Adriatică. Deosebirile de vederi dintre Austro-Ungaria, pe de o parte, şi ale Germaniei pe de altă parte, ce apăruseră şi mai înainte, devin de acum încolo tot mai vizibile. În aceleaşi propuneri de pace, Carol se angaja să sprijine revenirea Alsaciei şi Lorenei sub autoritatea Franţei. În aprilie 1918 în momentul în care primul ministru Clemenceau a făcut cunoscută această propunere, Germania şi-a exprimat profunda ei nemulţumire, împăratul fiind nevoit să se umilească şi să ceară scuze aliatului său[12]. În anul 1917 existaseră unele încercări ale Franţei şi Angliei de a determina ieşirea Austro-Ungariei din rândul Puterilor Centrale, prin încheierea unei păci separate chiar cu riscul unui război al acesteia cu Germania. Opoziţia Italiei, care nu dorea să-şi sacrifice idealul naţional, dusese la eşecul acestei tentative[13]. În cursul lunilor următoare au mai fost făcute demersuri în acelaşi scop prin intermediul unor diplomaţi, aşa cum s-au petrecut lucrurile la Conferinţa socialistă internaţională de la Stockholm, prin acţiunea din august 1917 a papei Benedict al XV-lea, precum şi prin corespondenţa purtată în februarie-martie 1918 între împăratul Carol şi preşedintele Wilson[14].

Paralel cu desfăşurarea evenimentelor militare, tot mai defavorabile puterilor centrale, poziţia marilor puteri occidentale în problema monarhiei austro-ungare a început să se schimbe. La aceasta au contribuit, în mod deosebit, acţiunile diferitelor emigraţii în occident, în Franţa, Anglia, Statele Unite etc. În primii ani ai războiului marile puteri occidentale înclinau, în general, să dea o anumită satisfacţie cererilor diferitelor naţiuni asuprite de dezagregare a monarhiei, însă în anul 1917 au început să încline spre păstrarea Monarhiei Habsburgice cu care dorea să încheie o pace separată. Se spera ca păstrarea monarhiei habsburgice să fie un factor de stăvilire a extinderii spre apus a influenţei ideilor boşevice. Aceasta era ideea care a alcătuit, în esenţă, punctul 10 al cunoscutelor propuneri de pace ale preşedintelui Wilson de la începutul anului 1918. Majoritatea naţiunilor asuprite şi-au exprimat dezacordul cu privire la soluţia incompletă preconizată de preşedintele Wilson, considerând, pe bună dreptate, că autonomia, oricât de largă ar fi fost ea, nu putea suplini independenţa popoarelor respective. Astfel, reprezentanţii emigraţiei parlamentare române trimiteau în februarie 1918, de la Paris, o telegramă preşedintelui american în care arătau: “Permiteţi-ne, domnule preşedinte, să ne exprimăm îndoielile  asupra eficacităţii propunerii. O nouă garantare a autonomiei nu ar constitui decât o perpetuare a faptului că o minoritate austro-ungară de 19 milioane domină prin forţă marea majoritate a celor 30 milioane de suflete”[15]. Pe poziţii similare s-au situat şi celelalte emigraţii, cerând şi ele state naţionale libere şi unitare, bazate pe hotarele lor etnice.

Încă în cursul anului 1917 din rândul celor peste 2 milioane de prizonieri austro-ungari aflaţi în Rusia s-au făcut simţite dorinţe şi tendinţe de a lupta împotriva puterilor centrale, având loc chiar şi congrese ale acestora în vederea realizării practice a acestor idei. De exemplu, s-a ţinut la Darniţa, lângă Kiev un congres al românilor. La 9 aprilie 1918 a avut loc la Roma un mare congres al tutror naţionalităţilor din imperiu. S-au întrunit acolo italieni, polonezi, români, cehi, slovaci, sârbi, sloveni, croaţi. În rezoluţia adoptată în cadull acelui for se arăta printre altele: “Fiecare dintre popoare îşi proclamă dreptul de a-şi constitui statul naţional unitar sau de a-l desăvârşi pentru a putea realiza deplina sa independenţă politică şi economică.

Fiecare dintre aceste popoare recunoaşte în monarhia Austro-Ungară instrumentul dominaţiei Germane şi obstacolul fundamental în realizarea aspiraţiilor drepturilor sale.

Congresul recunoaşte, în consecinţă, necesitatea unei lupte comune contra opresorilor comuni, până când fiecare dintre aceste popoare va obţine eliberarea sa totală, unitatea sa naţională completă şi libertatea politică.”[16]

Afirmarea în acest congres a principiului autodeterminării era rezultatul acţiunii unice a emigraţiilor desfăşurată încă în cursul anului precedent. În aceaşi ordine de idei, alte declaraţii s-au adăugat în cursul anului 1918. Astfel, la 26 octombrie 1918, Uniunea Democratică a Europei Centrale, reprezentând popoarele din această parte a continentului, proclama: „Dreptul inalienabil al tuturor popoarelor să-şi organizeze propria guvernare”[17]. Toate acestea evidenţiem, fără putinţă de tăgadă, faptul că principiul autodeterminării începuse să fie recunoscut pe un plan tot mai larg. În vara anului 1918 consiliile naţionale ale emigranţilor de la Paris au început să capete o importanţă din ce în ce mai mare, devenind, în multe cazuri, guverne în exil ale statelor naţionale ce urmau să se formeze.

Oprirea ultimei mari ofensive germane pe frontul de vest a fost urmată de o contraofensivă aliată, care făcea să se apropie grabnic sfârşitul războiului. În această privinţă, în toamna anului 1918, pe frontul din Italia, armata austro-ungară a suferit un adevărat dezastru. Acţiunea din iunie a trupelor austro-unagre de pe Piave fusese oprită printr-o contraofensivă victorioasă a aliaţilor. Reluarea ofensivei pe Piave a determinat monarhia Austro-Ungară să ceară imediat încheierea unui armistiţiu după lupta de la Vitorio Venetto, când frontul a fost rupt şi s-a deschis aliaţilor drumul spre Viena. La 3 noiembrie 1918 Austro-Ungaria semna armistiţiul de la Villa Giusti, care era, în fapt un act de capitulare. Trebuie arătat că victoria italienilor împotriva armatei austro-ungare de la sfârşitul anului 1918 s-a datorat, în principal, situaţiei interne a monarhiei. Avântul mişcărilor naţionale în lunile septembrie-octombrie dusese la o părăsire masivă a frontului de către soldaţii diferitelor popoare asuprite. „Dezertorii” s-au îndreptat spre casă şi nu au mai opus practic nicio rezistenţă puţinele trupe rămase pe front.

În toamna anului 1918, cercurile conducătoare au încercat să se salveze din situaţia în care se afla nu doar critică, ci dramatică imperiul, prin soluţia federalizării, emiţându-se în acest sens un manifest de către împăratul Carol. Poziţia naţiunilor asuprite faţă de acesta a fost negativă. Astfel, într-o declaraţie de la 6 octombrie 1918, dată la Iaşi de către Comitetul Naţional al Românilor Emigranţi din Austro-Ungaria, se arăta: “Toate încercările de federalizare ale Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărăţii osândite să se descompună şi să piară”[18].

Criza politică internă în rândul cercurilor conducătoare din imperiul Austro-Ungar, precum şi deruta acestora se adânceşte. Ca urmare, la sfârşitul anului 1918 guvernele de la Viena se succed şi se reorganizează fără încetare fără a putea găsi soluţii salvatoare. În Consiliul de Coroană de la 27 septembrie 1918, ministrul de externe, contele Burian, pentru a se folosi armata împotriva mişcărilor naţionale, propune sistarea operaţiunilor militare.

Ruperea frontului balcanic în urma luptei de la Dobropolie a deschis nemijlocit drumul trupelor aliate spre Viena şi Budapesta. Urmând exemplul Germaniei la 5 octombrie 1918 Austro-Ungaria face aliaţilor noi oferte de pace, respinse însă de către aceştia. În acelaşi timp unele oficialităţi de la Viena fac presiuni asupra cercurilor maghiare pentru ca acestea să facă unele concesii românilor şi altor naţionalităţi din imperiu. Propunerile Vienei sunt respinse de către guvernul de la Budapesta. Până la urmă criza revoluţionară se va transforma în revoluţie.

În acelaşi timp, mişcările greviste se generalizează în întregul imperiu, la fel ca şi revoltele soldaţilor. La sfârşitul lunii octombrie, de exemplu, flota militară din Adriatica, a ridicat pe catarg steagul revoluţionar şi a ieşit din război. Activitatea consiliilor naţionale, expresie şi exponenţi ai aspiraţiilor naţionale a popoarelor asuprite va duce la apariţia statelor naţionale pe teritoriul fostei monarhii.

Evoluţia evenimentelor va culmina cu organizarea de mari adunări populare, precum cea de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia, în urma cărora monarhia habsburgică s-a prăbuşit definitiv şi în spaţiul rămas ea fiind înlocuită cu statele naţionale succesoare, legitime şi independente. În acelaşi timp s-au constituit ca state naţionale succesoare Austria şi Ungaria, împăratul Carol încercase, prin soluţia federalizării, să menţină coeziunea Imperiului cel puţin în plan teritorial. Cercurile aristrocratice maghiare respinseseră violent ideea oricărui atentat la ceea ce considerau a fi integritatea teritorială a coroanei maghiare, făcând în a doua jumătate a lunii octombrie şi în noiembrie eforturi disperate de a menţine o situaţie anacronică.

În ultimile zile ale lunii octombrie 1918, guvernanţii de la Viena,| respectiv ultimul guvern imperial prezidat de H.Lammasch, a recunoscut independenţa Cehoslovaciei şi a proaspătului stat iugoslav proclamat la Zagreb. Câteva zile mai târziu, după o serie de frământări, s-a format un consiliu naţional şi apoi un consiliu de stat condus de preşedintele Partidului Social Democrat, Carl Renner, care era şi cancelar şi care a şi semnat armistiţiul ce consemna înfrângerea. După alte unsprezece zile, împăratul Carol renunţa la tron, iar pe data de douăsprezece noiembrie 1918, adunarea naţională provizorie de la Viena a proclamat creearea Republicii Austria, ale cărei frontiere (cele existente şi astăzi) au fost fixate prin tratatul de pace de la Saint Germaine, din 1919.

Dacă crearea statului austriac a fost relativ paşnică, fără convulsii, nu la fel sau petrecut evenimentele în Ungaria. La Budapesta, înfrângerile de pe front, criza generală a dualismului şi agitaţiile populare, au dus mai întâi la o detaşare de Viena a Budapestei. În noaptea de 23/24 octombrie 1918 s-a format Consiuliul Naţional Maghiar, condus de contele Karoly Mihaly, în care erau reprezentate Partidul Independenţei, Partidul Radical şi Partidul Social Democrat Ungar. În programul dat publicităţii de către consiliu, care cuprindea multe prevederi politicianiste şi demagogice, se cerea, între altele: pace separată şi imediată; independenţa deplină a Ungariei (zisă „istorică”); vot universal; unele drepturi pentru naţionalităţi; reforma agrară; înlăturarea vechiului parlament şi a guvernului (de altfel, fostul premier I.Tisza a fost omorât în zilele care au urmat). Peste câteva zile (la 31 octombrie), Karoly Mihaly a început să prezideze un guvern ce era o emanaţie a consiliului naţional. Practic, legăturile Budapestei cu Viena au fost rupte şi dualismul a încetat să mai existe. Noul guvern a încercat tratative directe cu Franţa. S-a ajuns, în final la semnarea în ziua de 13 noiembrie, la Belgrad, a unei convenţii de armistiţiu speciale între Ungaria şi Antanta, convenţie care impunea condiţii grele Budapestei dar lăsa sub autoritatea sa importante teritorii nemaghiare, ca de exemplu, cea mai mare parte a Transilvaniei. După alte trei zile (la 16 noiembrie) în urma abdicării lui Carol şi din calitatea sa de rege al Ungariei, a avut loc proclamarea statului maghiar. La început acesta a avut regim republican. Ulterior după înlăturarea regimului comunist, a fost proclamată forma monarhică.

Datorită continuării aceleeaşi politici de menţinere în stăpânirea Budapestei de teritorii locuite de nemaghiari (cum erau: slovaci, români şi diverşi iugoslavi) spre sfârşitul anului 1918, ca şi după aceea, în anul 1919, au continuat acţiunile militare în unele zone de pe teritoriul fostei monarhii. Acestea au cunoscut o intensitate deosebită după instaurarea la 21 martie 1919, a regimului de esenţă comunistă, bolşevică a lui Bela Kun.

În contextul dat s-au desfăşurat lupte şi atât pentru apărarea României Mari cât şi pentru transpunerea în practică a voinţei plebiscitare, a românilor, exprimată cu claritate şi fermitate la Alba Iulia. În consecinţă, armata română a trebuit să desfăşoare ample operaţiuni militare, care s-au extins până la Budapesta. Acţiunea la care ne referim a avut şi rol salvator a Europei Centrale de pericolul generalizării regimului comunist în această parte a lumii.

Capitol preluat din cartea ”1918 – Înfrângeri și Victorii”, autor Dobre Cezar, Editura Sylvi, București, 2003.

Note: 

[1] Histoire de Pologne, Varşovia, P.A.W., 1974, p.491

[2] V. Moisuc, Sfârşitul Imperiului Habsburgic, în Magazin Istoric, 15 (1981) nr. 12, p. 13.

[3] Cezar Dobre – ”1918 – Înfrângeri și Victorii”, Editura Sylvi, București, 2003, pag 42.

[4] C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Marsuc, România şi Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920), Triumful principiului naţionalităţilor,Cluj Napca, 1983, p. 195.

[5] V.I. Lenin, Op. cit, voi. 24, Bucureşti, Ed. Politică, 1964, p.406.

[6] C. Mureşan şi colab., Culegere de texte pentru istorie universală modernă, voi. 2, (1848-1918, Bucureşti E.D.P., 1974).

[7] Destrămarea monarhiei austro-ungare, Bucureşti, 1964, p. 13-39

[8] Idem p. 94.

[9] Revoluţia din 1918 şi unirea Ardealului cu România, Cluj, Ed. Societatea de Mâine, 19287, p. 11.

[10] Istoria diplomaţiei, vol. 3, Bucureşti, 1948, p. 429.

[11] Mureşan C., Culegere…, p. 330.

[12] Clemenceau, Op. cit., p. 29.

[13] Destrămarea…, p 209, n. 29.

[14] Istoria diplomaţiei…, p. 461 sq. P. Renouvin, Histoire des relations internationales, tome 7, Les crisescdde 20 siecle I, De 1914 a 1929, Paris, Hachette, 1957, p. 388.

[15] Moisuc. V., Op. cit.,p. 9.

[16] Ibidem.

[17] Idem p. 31.

[18] Deşăvârşirea…, p. 143

5 (100%) 8 votes
Mai multe Cultură
Comentariile sunt închise.

Recomandări

Declarația de Unire a Basarabiei cu România și Decretul regal semnat de Ferdinand I

Războiul ruso-turc din 1806-1812 s-a încheiat prin Tratatul de la București din 1812, semn…