Acasă Extern Cum a luat naștere Parteneriatul strategic România – SUA

Cum a luat naștere Parteneriatul strategic România – SUA

Căderea Cortinei de Fier și destrămarea Uniunii Sovietice au marcat începutul noii Ordini Mondiale și transformări profunde la nivel politic, economic și social în Europa Centrală și de Est.

Redefinirea relațiilor diplomatice între statele recent descătușate din Blocul Comunist au fost legate de diferite forme de cooperare internațională: parteneriatele strategice sau așa-numitele relații speciale au devenit parte a noului sistem internațional. Pentru a se apropia de fostele state membre ale Pactului de la Varșovia și de a elimina liniile de divizare din Europa, statele membre ale Alianței Nord Atlantice au creat o rețea de parteneriate strategice. În cele din urmă, conceptul de parteneriat strategic a devenit o parte integrantă a retoricii politice și a politicii externe.

Recunoașterea relațiilor definite prin parteneriat strategic a fost considerată un punct de referință în noua ordine mondială. Această formă de cooperare internațională a înlocuit politica alianțelor din Războiul Rece, însă parteneriatele strategice nu aveau totuși capacitatea de a influența sau de a schimba structura sistemului internațional.

După restabilirea independenței, pentru a face față unui mediu internațional în schimbare, fostele state comuniste din Europa Centrală și de Est trebuiau să ia măsuri specifice care să corespundă noii situații geostrategice. Statele nu aveau suficiente resurse și capacități pentru a-și garanta securitatea și pentru a se asigura de amenințarea expansiunii rusești. Acesta a fost principalul motiv pentru care s-au orientat spre Occident, stabilindu-și ca obiective strategice al politicii de securitate și de politică externă aderarea la NATO și UE.

România a pus bazele implementării acestui obiectiv de cooperare cu membrii sau candidații NATO. În 1994 a fost încheiat Parteneriatul pentru Pace cu Statele Unite,  iar în 1997 a fost lansat parteneriatul strategic România-SUA. În 2004, România a devenit membră NATO și în anul 2007, membră a Uniunii Europene.

Această carte prezintă demersurile politico-diplomatice și succesul obținut de președintele Emil Constantinescu și echipa pe care a condus-o în timpul mandatului de Președinte al României, în perioada 1996-2000, privind orientarea geostrategică țării noastre spre Occident și stabilirea și consolidarea unor relații trainice cu Statele Unite prin realizarea Parteneriatului strategic România-SUA ca preambul al aderării la NATO.

Cartea cuprinde paisprezece capitole împărțite în patru părți. În partea I este prezentat conceptul parteneriatului strategic, pentru a familiariza cititorul cu importanța acestui în politica externă și de apărare. Partea a II-a cuprinde noua viziune a președintelui Emil Constantinescu în politica internă și externă a României, și lansarea Parteneriatului strategic româno-american. În partea a III-a și în partea a IV-a este expus modul în care președintele Emil Constantinescu și echipa sa au reușit, prin eforturi continue, să implementeze și să intensifice parteneriatul strategic cu SUA, concretizate după câțiva ani prin amplasarea bazei militare americane la Kogălniceanu și a scutului antirachete de la Deveselu.

Prin politica susținută de președintele Emil Constantinescu, considerat un președinte cu adevărat democratic, România a fost amplasată definitiv în structurile euroatlanice.

I.1. Parteneriatul strategic în politica externă

Una dintre cele mai noi forme de cooperare internațională este parteneriatul strategic; deși conceptul este adesea folosit în discursul academic și politico-diplomatic, nu există un consens cu privire la definiția uniformă sau la modelul teoretic cu privire la această formă de cooperare.

Conceptul de parteneriat strategic care definește o relație bilaterală a fost menționat pentru prima dată la summitul de la Camp David, în 1991, când președintele rus Boris Elțîn și președintele S.U.A. George H.W. Bush au susținut o declarație comună, în care au afirmat că cele două state nu se mai consideră, reciproc, ca fiind dușmani și se angajează să dezvolte un parteneriat bazat pe înțelegere și încredere reciprocă. În declarațiile celor doi președinți nu a fost definită latura strategică, însă menționarea parteneriatului reflecta intenția de a dezvolta un cadru pentru o astfel de cooperare în beneficiul comun, concomitent cu consolidarea sau extinderea zonei de influență[1].

În contextul încheierii Războiului Rece, conceptul de parteneriat strategic reflectă neorealismul politic ca fundament al structurii sistemului internațional: statele sunt actori internaționali suverani, care aparțin unei categorii ierarhice de putere și operează în acord cu oportunități și constrângeri pentru a-și maximiza beneficiile și pentru a-și minimiza costurile de acțiune, ținând seama de faptul că obiectivul lor strategic principal este securitatea națională. Astfel, conceptul de parteneriat strategic a reflectat utilizarea puterii naționale în cooperare cu alte state pentru a implementa interesele naționale. Cu toate acestea, conceptul de parteneriat strategic a fost adesea confundat cu noțiunile de coaliție, care subliniază o cooperare pe termen scurt și cu o alianță, care subliniază o cooperare militară[2].

În timp, înțelegerea unui parteneriat strategic s-a schimbat, și noțiunea de ”strategic” a fost interpretată în moduri diferite. În prezent, partenerii strategici susțin cooperarea cu scopul atingerii unui obiectiv strategic comun[3]; adică, relațiile bilaterale strategice sunt definite de obiectivele strategice și cooperarea necesară pentru atingerea acestor obiective. Înainte de a defini obiectivele comune, statele trebuie să identifice interesele lor naționale care se potrivesc cu acest scop. Parteneriatul strategic poate fi definit în contextul intereselor strategice naționale; adică interesele strategice concrete ale statului pot fi implementate numai pe baza cooperării bilaterale cu alt stat care are aceleași interese strategice. Cooperarea în astfel de domenii strategice precum securitatea, armata, politica, economia poate fi numită parteneriat strategic.

Termenul “strategic” poate fi interpretat prin puterea sau statutul partenerului în structura internațională. În acest context, parteneriatul strategic poate fi determinat ca o cooperare în diverse domenii între principalii actori internaționali[4] sau ca o cooperare între două țări puternice care urmăresc aceleași acțiuni strategice în sistemul internațional[5]. Nu există o definiție unică a parteneriatului strategic și se folosește același concept care descrie forme de cooperare complet diferite, de natură diferită și dezvoltate în funcție de obiective diferite; fiecare caz de parteneriat strategic este unic, deoarece partenerii cooperează în funcție de interesele lor.

  1. Utilitatea parteneriatului strategic

Parteneriatul strategic ca formă de cooperare internațională conferă unicitate și flexibilitate, capacitate de adaptare și durabilitate. Conceptul de parteneriat strategic este teleologic[6], definind utilizarea cooperării strategice în politica externă. În consecință, parteneriatele strategice pot fi folosite pentru a forma și influența structura internațională sau pentru a schimba autonomia unui stat. Statele puternice pot folosi parteneri strategici pentru a forma arhitectura sistemului internațional (ex. parteneriatele SUA-Țările Baltice), pentru a extinde zonele de influență (de exemplu, parteneriatul China-Kazahstan), iar statele mici îl pot folosi pentru a obține mai multă securitate și beneficii politice și economice[7] (parteneriatul SUA-România, SUA-Polonia sau SUA-Japonia).

Parteneriatele strategice se deosebesc de alte forme de cooperare internațională, scopul lor principal este unul specific: securitatea. Baza cooperării între partenerii strategici nu este un dușman comun, ci interese comune și probleme de securitate sau amenințări comune. Principala caracteristică a parteneriatelor strategice este securitatea și cooperarea economică[8]. Statele inițiază parteneriate strategice cu scopul de a-și spori securitatea națională și de a-și reduce lipsa puterii. Acționând ca actori raționali statele își aleg un partener strategic pentru implementarea unor interese strategice specifice, cooperarea cu acesta îi va garanta cel mai mare beneficiu în comparație cu toate celelalte alternative posibile.

În funcție de puterea statului, parteneriatul strategic are motive și obiective diferite. Unul dintre partenerii strategici folosește parteneriatul ca strategie ofensivă, iar celălalt ca strategie defensivă: țările puternice își măresc puterea politică, militară, economică și dominația, celelalte țări caută securitate și posibilitatea de a restrânge amenințările în creștere[9].

În plus, parteneriatele strategice oferă oportunități de a sprijini sau de a schimba structura internațională existentă, apărând astfel condiții pentru creșterea noilor centre de putere sau declinul celor vechi. Din acest motiv un stat poate folosi parteneriatul strategic în căutarea de putere și dominație și astfel să formeze o structură internațională unipolară (parteneriatele strategice ale S.U.A.), în timp ce alte țări pot să folosească parteneriatele strategice pentru a echilibra puterea unui stat sau a statelor în sistemul internațional și pentru a forma o structură multipolară (parteneriatele strategice ale Rusiei). Aceste oportunități ale parteneriatului strategic  îi conferă dinamism și dimensiuni globale: un parteneriat strategic între două puteri strategice importante sau puteri în creștere pot arăta că obiectivul partenerilor este de a influența structura sistemului internațional / regional și definirea unor noi zone de influență sau restricționarea posibilităților de putere și de politică externă ale statelor terțe.

Cooperarea strategică poate fi definită ca posibilitate de a stabili poziția în politica/politicile globale: selectarea unui partener adecvat, alinierea intereselor și formarea obiectivului strategic determină capacitatea de a deveni un actor strategic (ex. parteneriatele strategice ale Uniunii Europene). Cu toate acestea, cooperarea strategică trebuie să aibă eficiență și să îndeplinească principiile de bază ale cooperării strategice.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale parteneriatului strategic este durabilitatea în timp a acestuia. Obligația partenerilor strategici este de a dezvolta relații pe termen lung. Partenerii trebuie să aibă capacitate și puteri egale pentru a influența evoluția relațiilor bilaterale privind stabilitatea și continuitatea în beneficiul comun al cooperării.

Principalul factor al durabilității relațiilor strategice și a capacității de a rămâne eficiente este reînnoirea continuă a obiectivelor strategice. În cazul în care părțile evaluează și actualizează cooperarea, parteneriatul se aprofundează, se extinde și se adaptează la mediul intern și extern, iar dacă transformarea obiectivelor strategice conduce la structuri instituționale mai mari pentru integrarea domeniilor de cooperare se pot create legături mai profunde pentru a forma o “alianță de securitate cu drepturi depline”[10] într-o perspectivă pe termen lung.

Relațiile strategice se caracterizează prin reciprocitate și capacitate de a se redresa și de a rămâne flexibile și durabile, în ciuda problemelor sau neînțelegerilor. Ambii parteneri trebuie să fie capabili să identifice interesele comune în ceea ce privește viziunea similară a structurii sistemului internațional și rolul de parteneri în acea structură, și să realizeze o cooperarea reală [11].

Aspectul fundamental al parteneriatului este recunoașterea de către ambii parteneri a faptului că relațiile bilaterale sunt strategice și se bazează pe un obiectiv strategic, cooperarea în domenii strategice importante, realizarea acțiunilor strategice sau evaluarea că partenerul are o importanță strategică în sistemul internațional. Prin urmare, fiecare caz de cooperare strategică este unic și autentic – statele își întemeiază parteneriatul pe un proces decizional comun privind atingerea unor obiective pentru care au un scop comun în domenii de referință, considerate prin acord reciproc ca fiind relevante și corespunzătoare intereselor lor.

Parteneriatele strategice se caracterizează printr-o cooperare voluntară flexibilă, bazată pe un angajament reciproc formal. Această formă de cooperare are o gamă largă de aplicații și poate fi definită ca fiind procesul de cooperare internațională formalizată, structurată și instituționalizată pentru atingerea obiectivelor strategice comune care decurg din interesul național și din dorința de a crește nivelul național securitate. Definirea unui parteneriat strategic permite identificarea unei cooperări specifice ca fiind strategică prin diferențierea variabilelor sale, adică a intereselor ce corespund securității naționale, formularea unor obiective comune, formalizarea procesului de implementare și instituționalizare.

  1. Etapele parteneriatului strategic

Un caz specific de cooperare strategică poate fi analizat ca un proces ciclic, în care se pot distinge patru etape: formarea, implementarea, evaluarea și dizolvarea. În plus, parteneriatele strategice, ca un continuum, sunt formulate, implementate și evaluate în contextul factorilor interni (viziunea comună a structurii internaționale, valorile comune, ideologia, interacțiunile, obiectivele, angajamentele, așteptările, sprijinul, comunicarea, instituții, domenii și elemente ale cooperării) și factorilor externi (schimbări ale structurii internaționale, puterea statului, formarea sau dizolvarea altor parteneriate strategice și amenințări de securitate).

Pașii primordiali în inițierea relațiilor strategice sunt angajamentul reciproc de a dezvolta relații strategice de ajutor reciproc, recunoașterea unei cooperări specifice ca parteneriat strategic și evaluarea interesului și motivației partenerilor de a căuta un compromis în implementarea obiectivelor strategice comune. Beneficiul comun este asociat cu securitatea națională, însă înțelegerea beneficiului depinde de interesele naționale ale partenerilor și de capacitatea de a o transpune în obiective strategice comune specifice

a. Formarea și formalizarea parteneriatului strategic

Factorii principali care determină formarea unui parteneriat strategic se referă la obiectivele comune ce decurg din nevoia de a răspunde provocărilor din mediul internațional, amenințările comune de securitate sau aceleași interese strategice. Scopul strategic poate fi definit ca un obiectiv care nu poate fi atins fără implementarea parteneriatului strategic dintre două state.

Elementele de compatibilitate ale partenerilor strategici se referă la valori, ideologie, potențial real de câștig, capacitatea partenerului de a folosi această putere în nume propriu, așteptările reciproce, angajamentele și stabilirea obiectivelor specifice[12]. Cu cât compatibilitatea dintre partenerii strategici (sistemele politice, ideologia, tradiția politicii externe, situația geopolitică, resursele etc.) este mai mare și interesele mai congruente sau complementare cu atât parteneriatul strategic va fi mai durabil.

Când un stat găsește un potențial partener și sunt definite obiectivele strategice comune, este necesară formalizarea și legiferarea parteneriatul strategic. Formalizarea se referă la statutul juridic, specificitatea, angajamentul și reciprocitatea, care trebuie să fie cuprinse în acordul de semnare a parteneriatului[13]. Acordul formal permite punerea în aplicare a obiectivelor strategice prin instituționalizarea relațiilor prin care partenerii exercită acțiuni comune și coordonate în domeniile de cooperare. Acest proces dezvăluie ideea acțiunii bilaterale coordonate[14] și angajamentul de durată de a dezvolta o cooperare strânsă în diferite domenii politice, atunci când ambii parteneri recunosc importanța răspunderii reciproce și încercarea de a ajunge la un acord și de a coopera ori de câte ori este posibil[15].

b. Implementarea parteneriatului strategic

Pentru a coordona acțiunile și a rezolva problemele care apar în timpul implementării parteneriatului strategic, partenerii inființează instituții bilaterale care definesc rolurile partenerilor, procedurile, mecanismele, regulile și elementele.

Cooperarea și comunicarea în domenii strategice se exercită prin instituirea de mecanisme și structuri instituționale care garantează că obiectivele strategice și angajamentul în beneficiul comun nu vor fi influențate de schimbarea guvernelor interne, iar cooperarea strategică va fi menținută la nivel local, național și internațional.

Definirea obiectivelor, echilibrul puterii dintre parteneri și structura instituțională conduc la implementarea cu succes a parteneriatului strategic și a rezistenței acestuia ca “actor de securitate unificat”[16].

Punerea în aplicare a parteneriatului strategic relevă dinamica reală a relațiilor interstatale, precum și intensitatea, unicitatea, responsabilitatea și angajamentul reciproc. În această etapă trebuie să fie implementate așteptările reciproce. Respectiv, rezultatele specifice ale cooperării trebuie văzute ca planificare comună, acorduri, declarații, acțiuni care demonstrează profunzimea și amploarea cooperării. Fiecare dintre zonele funcționale necesită implicarea elementelor de cooperare, care indică intensitatea și eficiența parteneriatului strategic.

Includerea largă și profundă a domeniilor funcționale de cooperare și a elementelor de cooperare oferă un beneficiu comun mai mare, prin urmare statele sunt mai interesate să susțină și să dezvolte cooperarea concretă ca fiind strategică. Cooperarea include câteva domenii strategice importante: zonele de cooperare funcțională sunt definite prin acorduri bilaterale, declarații, orientări și planuri de implementare (diplomatice/politice, de securitate/ apărare, economice, culturale și societale).

Domeniul cheie al cooperării strategice este securitatea/apărarea, deoarece impulsul inițial pentru formarea parteneriatului strategic este securitatea națională sau amenințările comune de securitate. Elementele cooperării trebuie să fie incluse în procesul de cooperare și trebuie să coincidă cu zonele de cooperare: zona diplomatică/politică necesită includerea politicilor și a instituțiilor guvernamentale la toate nivelurile, zonele de securitate/apărare necesită și cooperarea între militari și alte structuri responsabile de securitatea națională, zona economică include cooperarea dintre sectoarele private, zonele culturale și societale, includ și instituțiile neguvernamentale și diferite grupuri ale societății[17].

Procesul de implementare a parteneriatului strategic include cele mai multe domenii și elemente de cooperare, și cu cât se îndeplinesc așteptările obișnuite, cu atât mai intens și mai real devine parteneriatul strategic.

Cele mai frecvente riscuri în etapa de implementare a parteneriatului strategic sunt: lipsa liniilor directoare de cooperare formulate, rolurile nedefinite ale partenerilor, lipsa mecanismelor de cooperare eficientă, a instituțiilor comune, zonele de cooperare, inexistența unei comunicări permanente și stabile în domeniile cooperării, lipsa motivație, așteptările dunt limitate doar la planificare, lipsa monitorizării rezultatelor cooperării.

Evoluția și intensitatea parteneriatului strategic sunt influențate de schimbarea structurii sistemului internațional sau de schimbarea caracteristicilor puterii elementelor sale (statele). În prezent, în sistemul internațional, un nou centru de putere este în creștere – China.        În acest context vedem modificări nu numai în caracteristicilor elementului, ci și modificări ale structurii sistemului internațional: de la unipolar la bipolar/multipolar.

Dacă un parteneriat strategic este definit de dezechilibrul puterii între parteneri (parteneriatul SUA-Rusia încheiat la începutul anilor 1990), partenerul mai slab poate să caute o cooperare intensificată cu o putere în creștere, cu scopul creșterii nivelului național securitate. Din acest motiv, în faza de evaluare a puterii partenerului în cadrul parteneriatului strategic și a beneficiului obținut, acesta va fi comparat cu potențialul beneficiu comun în cazul realizării unui parteneriat cu o putere în creștere (dizolvarea parteneriatului SUA-Rusia, inițiativa parteneriatului China-Rusia la sfârșitul anilor 1990). În cele din urmă, feedback-ul oferit de evaluarea parteneriatului va deveni insuficient în ceea ce privește înțelegerea (reală sau perceptivă) a costurilor și câștigurilor. În consecință, lipsa de motivare a partenerului slab va afecta negativ întreaga structură bilaterală de cooperare și justificarea așteptărilor.

c. Evaluarea parteneriatului strategic

Conceptul de parteneriat strategic în politica externă reflectă relațiile bilaterale de diferite grade de eficiență și intensitate. Evaluarea este ultima etapă a parteneriatului strategic, care confirmă continuitatea parteneriatului și perspectivele pentru realizarea obiectivelor comune. Evaluarea cooperării strategice include analiza mediului internațional, schimbarea viziunii internaționale a partenerilor, puterea, interesele naționale, motivația, beneficiul obținut și rata de implementare a acordurilor bilaterale oficiale.

Parteneriatul strategic poate fi evaluat prin datele specifice comerțului (rata de import/export), investițiile străine directe, creditele bancare, proiectele strategice comune (în domenii precum securitatea, economia, energia, infrastructura, transportul, cultura etc.) schimbul de informații (în domenii precum politica, economia, dezvoltarea regională, tehnologii etc.), intensitatea dialogului politic și obligația de a oferi ajutor militar în caz de agresiune din partea altor țări sau alianțe[18].

Eficiența parteneriatului este măsurată nu numai prin rezultate specifice, ci și prin capacitatea de a forma noi obiective comune, luând în considerare toate schimbările de pe arena internațională, valorile partenerilor, ideologia, interesele și puterea. De asemenea, trebuie evaluată încrederea în partener, interesele ascunse ale partenerului, resursele și motivația.

Ciclul parteneriatului strategic nu se află numai sub influența factorilor interni ai relațiilor bilaterale, ci și a sistemului internațional. Revizuirea constantă a parteneriatului strategic garantează creșterea beneficiului reciproc și punerea în aplicare a intereselor strategice prin cooperarea internațională. Evaluarea parteneriatului strategic conduce la o mai bună modernizare și aprofundare a parteneriatului și permite o cooperare strategică ulterioară.        Prin urmare, trebuie analizat întregul proces de la căutarea unui potențial partener la acțiunile comune specifice din sistemul internațional: schimbările și rezultatele determină reînnoirea parteneriatului strategic, cererea de noi acorduri sau adaptarea lor, instituții, reguli, reglementări și creșterea intensității parteneriatului.

Intensitatea parteneriatului strategic poate fi determinată de indicatori calitativi ai zonelor funcționale, de un element de cooperare, de o structură instituțională internă, de așteptări reciproce și de obiective strategice, precum și de indicatori cantitativi precum acordurile bilaterale în domeniile de importanță strategică, a proiectelor strategice comune, a numărului de corpuri diplomatice din țara partenerului etc.

Pe baza indicatorilor și a conceptului evolutiv al parteneriatului strategic, se pot distinge patru categorii de intensitate a unui parteneriat strategic: formal, formal-relevant, real și real-eficient. Fiecare dintre aceste categorii nu are numai indicatori specifici, ci oferă și posibilitatea de a evalua etapele de formare, implementare și evaluare a parteneriatului. Un parteneriat strategic specific poate corespunde unei categorii diferite de intensitate în diferite faze și perioade de timp.

  • Parteneriatul strategic formal poate fi descris doar ca parte a retoricii politice/diplomatice: rolul parteneriatului fiind definit în politica externă, iar cooperarea este pusă în aplicare numai la nivel politic. Partenerii își limitează cooperarea numai la domeniul politic/diplomatic, iar cooperarea în alte domenii nu este diferită de cea de pe scena internațională. În principiu, partenerii cooperează numai atunci când este util sau când partenerul puternic controlează oportunitățile de formare a cooperării. Acest tip de parteneriat nu creează temei pentru o cooperare stabilă, pe termen lung; astfel de relații bilaterale sunt definite prin volatilitate și instabilitate, se acordă atenție situației interne a partenerilor și nu potențialelor beneficii comune.
  • Parteneriatul strategic formal-relevant este definit prin acorduri oficiale semnate și obiective comune declarate, prin planificarea implementării acestor obiective, dar, cu toate acestea, implementarea nu are rezultate reale. Parteneriat strategic formal-relevant prezintă o motivație unilaterală sau reciprocă pentru a dezvolta un parteneriat strategic care va avea o funcție specifică în politica externă a unui stat și va contribui în mod eficient la implementarea intereselor naționale. Domeniul cheie al cooperării este securitatea/apărarea, iar cooperarea include nu numai elementele nivelului politic/diplomatic, ci și instituțiile și structurile guvernamentale. Un astfel de parteneriat permite o cooperare intensificată în domeniile economiei și energiei. Parteneriatul este formalizat, adică domeniile funcționale ale cooperării și elementele sunt clar definite în cadrul unui acord strategic pentru a putea fi create instituții bilaterale. Acest parteneriat este limitat și depinde de motivația elementelor de cooperare specifice și a deciziilor acestora. În cadrul acestui tip de parteneriat, partenerii pot exprima o poziție politică/diplomatică comună în arena internațională, dacă aceasta coincide cu modul în care ambii parteneri înțeleg securitatea.
  • Parteneriatul strategic real demonstrează compatibilitatea partenerilor strategici atunci când aceștia pot atinge nu numai obiective specifice pe termen scurt, ci pot pune în practică interesele naționale într-o perspectivă pe termen lung. Ambii parteneri evaluează beneficiul comun, puterea și capacitatea partenerului și căile de utilizare a în nume propriu, adică punerea în aplicare a intereselor naționale și sporirea securității. Ambii parteneri se angajează reciproc să își ofere sprijin și să justifice așteptările referitoare atât la domeniile specifice de cooperare funcțională, cât și cele referitoare la viziunea comună a structurii internaționale. Statele pot include mai multe elemente și domenii de cooperare, în plus, parteneriatul strategic este permanent reînnoit și evaluat. Complexitatea obiectivelor strategice este divizată în obiective specifice, procesul de implementare fiind estimat și evaluat periodic ținând cont de câștigul comun. Partenerii cooperează pe scena internațională (au opinii comune, își oferă sprijin reciproc pentru decizii și propuneri în cadrul forumurilor și organizațiilor internaționale) numai dacă pot obține beneficii mari care au un impact direct asupra intereselor proprii.
  • Parteneriatul strategic real-eficient este definit prin durabilitate, evaluare continuă și îmbunătățirea procesului de cooperare, în timp ce interesele conflictuale sunt ajustate. Partenerii încearcă să implementeze în mod activ viziunea comună a structurii internaționale și să consolideze poziția ambilor parteneri în cadrul acesteia. Din acest motiv, statele evaluează și monitorizează mediul internațional, caracteristicile actorilor internaționali, puterea lor, interesele, schimbările politicilor interne și externe, în plus, partenerii caută coordonarea politicilor externe. Statelor sunt implicate activ în procesul de cooperare, nu doar își exprimă sprijinul pentru o cooperare ulterioară, și acționează ca grupuri de presiune în cazul schimbării elitei politice, astfel încât parteneriatul strategic specific să poată fi dezvoltat în continuare.

În etapa de evaluare pot apărea următoarele riscuri: schimbări în mediul internațional care pot influența implementarea parteneriatului strategic, subestimarea schimbărilor în caracteristicile partenerului, compatibilitatea intereselor naționale ale partenerului, eșecul aprecierii celorlalți potențiali parteneri strategici, nerespectarea intereselor conflictuale și a obiectivelor de aliniere, beneficii comune scăzute, așteptări potențiale mai mari sau costuri mai mici ale cooperării cu o altă țară pentru a atinge același interes național. Apariția vulnerabilităților conduce în cele din urmă la formarea altor vulnerabilități și la diminuarea eficienței și sustenabilității parteneriatului strategic.

d. Dizolvarea parteneriatului strategic

Parteneriatul strategic se dezvoltă pe baza unor relații strategice reale, înă, uneori rămâne formal, iar în unele cazuri pot exista dezacorduri între parteneri cu privire la deciziile sau acțiunile de politică internă și externă sau  dispare din retorica politică și diplomatică.

Schimbarea intereselor strategice dificil de reconciliat, un număr din ce în ce mai mare de interese ascunse, dezechilibrul între așteptări și sprijinul primit, încălcarea principiului reciprocității, evaluarea negativă a beneficiului, prelungirea fricțiunii sau dezacordul privind deciziile sau acțiunile comune pot conduce la dizolvarea parteneriatului strategic.

II. Contextul geopolitic privind formarea Parteneriatului strategic România – S.U.A.

După dizolvarea URSS, sistemul internațional bipolar a devenit unipolar: SUA a devenit hegemonul sistemului, iar NATO a devenit alianța de securitate și de apărare. Alianța Pactului de la Varșovia inițiată de URSS a pierdut efectiv relevanța în fața  NATO, dar Rusia a rămas un actor strategic care putea influența securitatea și stabilitatea în Europa.

O parte din statele postcomuniste (România, Polonia, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania etc.) s-au orientat către Occident căutând să devină membre active ale NATO, iar  o altă parte (Belarus, Kazahstan, Uzbekistan etc.) au devenit membre ale Comunității Statelor Independente.

  1. Tranziția post-comunistă

În urma Revoluției din 1989, România trebuia să parcurgă procesul de la o politică externă  izolaționistă la una sprijinită pe valori europene. Sfârșitul anilor 1980 a însemnat pentru România apogeul izolării sale politice în secolul al XX. Ţara intrase într-un colaps al relaţiilor cu alte state democratice, rămăsese izolată. Poporului român i-a displăcut politica externă dusă de Nicolae Ceauşescu, iar prăbuşirea dictaturii comuniste a scos ţara  din starea de izolare în care se afla.  Schimbarea regimului comunist cu unul democratic a impus României o adaptare rapidă la noile realităţi.

Dacă, la începutul anilor 1990, direcția politicii externe și de securitate a țării era ambiguă, percepția amenințărilor externe în raport cu instabilitățile regionale existente și considerarea Rusiei ca fiind un actor provocator (chiar amenințător) regional, au condus la prioritizarea ca obiectiv de politică externă aderarea României la NATO. În acest sens, au fost resetate relațiile externe în conformitate cu perioada interbelică.

În iulie 1990, premierul Petre Roman i-a adresat invitația Secretarului general al NATO, Manfred Wörner, de a vizita România. Orientarea politicii externe și de securitate a României către NATO fiind motivată de garanțiile de securitate oferite de Alianță, considerate vitale de factorii de decizie și de opinia publică.

Transformările politice, la o scară fără precedent, generate de sfârșitul Războiului Rece ofereau posibilități deosebite pentru consolidarea securității în Europa, dar, inevitabil, aveau să implice noi incertitudini și un potențial de instabilitate.

Pentru a promova orientarea euro-atlantică, statele membre NATO și candidații la aderare au început să dezvolte relații bilaterale mai active. Conducătorii Alianței au inițiat o serie de demersuri pentru a ajuta statele din Europa Centrală și de Est să-și consolideze independența proaspăt căpătată și pentru a-și împlini ambițiile de a participa în deplinătate ca țări democratice, atât la nivel regional, cât și mondial,.

La summitul NATO de la Londra, din iulie 1990, s-au pus bazele cooperării între Est și Vest prin crearea premiselor pentru înființarea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), în decembrie 1991 – un forum care să reunească NATO și noile state partenere pentru a discuta aspecte de interes comun. Această adaptare a NATO la noile realități ale Europei a fost consfințită printr-un nou concept strategic al NATO, lansat în noiembrie 1991, care adopta o abordare mai largă a securității.  Posibilitățile de a atinge obiectivele Alianței pe căi politice erau mai mari ca  oricând. Deși dimensiunea de apărare rămânea indispensabilă, momentul impunea ca o poziție mai proeminentă să fie acordată aspectelor economice, sociale și de mediu, văzute ca modalități de promovare a stabilității și securității în întreaga zonă euro-atlantică.

Dialogul și cooperarea urmau să constituie părți esențiale în abordarea menită să gestioneze diversitatea de provocări cărora NATO trebuia să le facă față.Principalele obiective de securitate la sfârșitul Războiului Rece priveau reducerea pericolului apariției unor conflicte provocate de neînțelegeri sau concepții diferite și o mai buna gestionare a crizelor care afectau securitatea aliaților, sporirea înțelegerii și a încrederii reciproce între statele europene și extinderea oportunităților pentru un parteneriat real în abordarea problemelor comune de securitate.

În perioada imediat următoare Războiului Rece, consultările NACC s-au concentrat asupra unor aspecte de securitate rămase nerezolvate din timpul Războiului Rece, cum ar fi retragerea trupelor rusești din Țările Baltice. De asemenea, a fost lansat  proces de cooperare politică privind o serie de probleme de securitate și din domeniul apărării.

NACC s-a concentrat în primul rând pe dialogul politic multilateral fără a da posibilitatea partenerilor să-și dezvolte relații individuale de cooperare cu NATO.

  1. Politica SUA față de statele est-europene: “Parteneriatul pentru Pace” inițiat de Bill Clinton deschide ușa unei noi relații cu NATO

Statele Unite ale Americii au susținut statele est-europene pentru a adera la NATO, subliniind angajamentul față de securitatea lor, dar repetând că se opun la  aderarea lor imediată la structurile euro-atlantice.

În ajunul vizitei președintelui lui Bill Clinton la Bruxelles, în  ianuarie 1994, vicepreședintele Al Gore a a declarat într-un discurs că statele ex-comuniste din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică “sunt în mod firesc îngrijorate dacă vor fi din nou transformate într-o zonă tampon”[19], și că “securitatea acestor state afectează securitatea Americii”[20].

Anterior, președintele Bill Clinton, sensibil la apelul Rusiei de a nu extinde NATO, a spus: “Semnalul pe care mi l-a trimis președintele Boris (Elțîn) este că nu vrea să simtă că Rusia este pusă într-o stare de izolare. SUA nu dorește să dea garanțiile de securitate impuse de statutul de membru al NATO, pentru că ar putea provoca o reacție naționalistă în Rusia”[21].

În oferta adresată statelor est-europene privind un parteneriat mai limitat cu NATO, Al Gore, vorbind la Milwaukee, a spus că planul lui Bill Clinton privind Parteneriatul pentru Pace ”nu împarte Estul și Vestul într-un mod care ar putea genera o confruntare în viitor, în schimb deschide o ușă pentru fostele state comuniste de a crea o nouă relație cu NATO”. Inițiativa va atrage statele din Europa Centrală și de Est în relații bilaterale mai strânse, însă aceste țări au dorit garanții mai ferme. Bill Clinton a afirmat, în timpul discuțiile care au avut loc la summitul din Belgia, la 9 ianuarie 1994, că ”nu a exclude statutul de membru final al NATO pentru statele est-europene”.

În 1994, a fost lansat Parteneriatului pentru Pace (PpP), un program deosebit de important de cooperare bilaterală practică între NATO și statele partenere. Parteneriatul pentru Pace a reprezentat un salt calitativ semnificativ în cadrul procesului de cooperare. Esența parteneriatului și a cooperării la nivel multinațional consista în consultări și activități de cooperare menite să construiască transparență și încredere în spațiul euro-atlantic. La nivel bilateral, era nevoie de dezvoltarea unei relații de lucru practice între statele partenere și NATO, adaptată la situațiile și nevoile specifice acestora.

România a fost primul stat din Europa Centrală şi de Est care a aderat la Parteneriatul pentru  Pace. La 26 ianuarie 1994, ministrul de Externe, Teodor Meleşcanu, a semnat la Cartierul general al NATO ”Documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace”.

 

Procesul Parteneriatului pentru Pace implica construirea unei relații de dialog și încredere între statele interesate (între care unele au fost adversare), în calitatea lor de membre ale unor alianțe opuse sau angajate în dispute regionale, teritoriale, politice, etnice sau religioase de lungă durată. Activitățile desfășurate împreună pentru identificarea soluțiilor comune privind amenințările de securitate comune au condus la importante realizări referitoare la depășirea prejudecăților din trecut și la stabilirea unei viziuni clare a beneficiilor reciproce care urmau să fie obținute în urma cooperării.

După lansarea Parteneriatului pentru Pace au fost realizate progrese remarcabile, în pofida unor dificultăți referitoare la procesul complex al schimbării politice, economice și sociale care avea loc în Europa Centrală și de Est, precum și în fosta Uniune Sovietică.

În 1994,  în primul mandat (1992-1996) al președintelui Ion Iliescu,  a fost elaborată prima Strategie Națională de Apărare a României. Regiunea Mării Negre era considerată prioritară pentru politica externă a țării, alături de integrarea României în comunitatea euro-atlantică. Retorica folosită în construcția strategiei plasa țara noastră ca făcând parte din Europa Centrală și nu din Europa de Est sau de Sud-Est, ceea ce nu a oferit suficiente argumente istorice sau empirice, și astfel a eșuat.

În 1997 a fost creat Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), care avea să înlocuiască Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), și a deschis calea către dezvoltarea unui parteneriat sporit și mai operațional.

Programele EAPC și PfP au avut în mod constant o dinamică proprie, Alianța Nord-Atlantică și România făcând pași succesivi pentru extinderea cooperării în domeniul securității[22].

  • Relațiile politico-diplomatice dintre România și SUA

Contactele neoficiale dintre România și Statele Unite au existat din prima perioadă a istoriei  americane. Există relatări despre căpitanul John Smith care a luptat în Transilvania împotriva otomanilor în jurul anului 1601-1603, apoi a emigrat din Marea Britanie în statul american Virginia. Președintele american Benjamin Franklin a scris despre o întâlnire cu un preot din Transilvania, Samuel Damien, care a vizitat Philadelphia în timp ce călătorea în jurul lumii. Știri despre România au apărut ocazional în presa vremii din SUA încă din anii 1700, în timp ce în presa din România au fost publicate articole despre evoluțiile din America și au fost publicate lucrările lui Benjamin Franklin în anii 1800. În 1846, Simion Bărnuțiu, figură proeminentă a Revoluției din 1848, a tradus și publicat ”Declarația de Independență a SUA”.

De asemenea, au existat imigranți români în SUA care au luptat în Războiul de secesiune (1861-1865), figura cea mai proeminentă fiind George Pomuț, care a obținut gradul de general de brigadă. În 1866, George Pomuț a fost numit consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg (Rusia), iar în 1874, președintele american Rutherford B. Hayes l-a promovat consul general, funcție pe care a ocupat-o timp de 12 ani.  În calitate de consul, George Pomuț a participat la negocierile pentru cumpărarea peninsulei Alaska de la Rusia de către Statele Unite,  cu suma modestă de 7,2 milioane de dolari. Cu acea ocazie a participat și la încheierea tratatului SUA-Rusia.

Contactele comerciale și consulare între România și SUA au existat din prima jumătate a secolului XIX, după ce principatele românești au început să câștige autonomie sporită față de Constantinopol. În 1843, a fost ancorată în portul Brăila prima navă comercială americană. În 1858, Statele Unite au numit primul consul american, Henry Romertze, în orașul Galați pentru a asista la călătoriile navale, iar în 1867 a fost numit primul consul american la București, Louis J. Czapkay.

Primele relații diplomatice dintre țara noastră și Statele Unite au fost stabilite în anul 1880, după independența României (1877). Secretarul de stat american W.M. Evarts l-a desemnat  pe Eugene Schuyler în funcția de agent diplomatic și consul general în România, la 11 iunie 1880. La scurt timp după sosirea diplomatului american la București, în august 1880, generalul român Sergiu Voinescu a plecat în Statele Unite cu misiunea de a transmite știri despre România.

În următorii patru ani, Eugene Schuyler a negociat un tratat comercial bilateral, o convenție consulară și o convenție pentru protecția mărcilor, a promovat comerțul bilateral și a scris despre problemele politice și economice din România. Diplomatul american a părăsit România în august 1884, după ce Congresul american, ca parte a politicii bugetare de reducere a cheltuielilor,  nu a acordat finanțare pentru misiunile diplomatice din Grecia, Serbia și România. Misiunea de la București a fost redusă la un oficiu consular până în anul 1891.

Relațiile comerciale româno-americane au crescut semnificativ în ultima parte a secolului  XIX și prima parte a secolului XX. Exporturile SUA spre țara noastră s-au dublat între anii 1891 și 1914.

De asemenea, au fost intensificate legăturile culturale, operele unor scriitori americani: Mark Twain, Walt Whitman și Bret Harte au fost traduse și publicate în România. În 1911, muzica lui George Enescu a fost interpretată pentru prima dată la New York, iar expoziția Armory din New York (1913) a adus o mare recunoaștere lui Constantin Brâncuși, care a expus cinci sculpturi ale sale.

Relațiile diplomatice au fost reluate în anul 1913, când Charles Vopicka, om de afaceri american de origine cehă, a fost numit ambasador al SUA în România, Bulgaria și Serbia. Acesta  a sprijinit România atât în ​​timpul Primului Război Mondial, cât și după aceea, susținând  doctrina politică a emancipării popoarelor  de sub controlul Imperiului Habsburgic. În 1917, diplomatul a fost expulzat din București de către autoritățile germane de ocupație. Vopicka s-a întors în Statele Unite unde susținut peste patruzeci de discursuri despre România, înainte de a se alătura guvernului român în exil la Iași. Activismul diplomatului Charles Vopicka, în numele relațiilor din SUA – România, împreună cu trezirea comunității românești și americane din Statele Unite ca răspuns la război, au contribuit la consolidarea legăturilor dintre cele două țări. Relațiile politice, schimburile economice și culturale dintre România și Statele Unite au continuat să se extindă după sfârșitul primului război mondial.

În noiembrie 1925, diplomatul român Nicolae Titulescu a vizitat Washington DC, unde s-a întâlnit cu președintele Calvin Coolidge. În anul următor, Regina Maria a călătorit în Statele Unite într-o vizită larg mediatizată și a participat la Târgul Mondial de la Chicago. În timpul vizitei Regina Maria s-a întâlnit primarul din New York, James Walker, și cu alți oficiali. La București a fost înființată asociația “Prietenii Statelor Unite”, din care făceau parte figuri ale elitei românești, precum Nicolae Titulescu și George Enescu.

În 1932, Ford Motor Company a deschis un birou de vânzări în România, iar în 1934 a înființat o fabrică de asamblare în București. În 1939, România a deschis un pavilion la Târgul Mondial de la New York.

Relațiile diplomatice dintre România și Statele Unite au fost întrerupte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acestea au fost reluate  în 1946, când SUA a recunoscut guvernul român condus de Petru Groza. Alăturarea României la tabăra sovietică a condus la deteriorarea relației bilaterale, întrucât liderii comuniști români au impus limite stricte în  contactele cu Statele Unite și alte țări occidentale.

La începutul anilor 1960, sub conducerea lui Gheorghiu-Dej, relațiile României cu SUA au început să se îmbunătățească prin semnarea unui acord pentru soluționarea parțială a cererilor de proprietate americană. Au fost inițiate schimburi culturale, științifice și educaționale, iar în 1964 cele două state au deschis reciproc ambasade. Politica externă în timpul regimului Ceaușescu s-a distanțat  de linia de politică externă sovietică, inclusiv prin recunoașterea statului Israel și denunțarea invaziei sovietice din Cehoslovacia din 1968, ceea ce a deschis calea pentru vizita oficială a președintelui Richard Nixon în România, în august 1969. În ciuda diferențelor politice dintre România și SUA, contactele la nivel înalt au continuat între liderii americani și români de-a lungul deceniului anilor 1970, culminând cu vizita de stat din 1973 a președintelui Nicolae Ceaușescu la Casa Albă, în decembrie 1973., iar în august 1975, Președintele Statelor Unite, Gerald Ford, a vizitat România.

În 1972, a fost semnată o convenție consulară pentru facilitarea protecției cetățenilor și a proprietăților acestora în ambele țări. Au fost acordate facilități Corporațiilor de Investiții Private (OPIC), iar România a devenit eligibilă pentru creditele acordate de Export-Import Bank din Statele Unite. Prin acordul comercial semnat în aprilie 1975 România a obținut  statutul de ”națiunea cea mai favorizată” (MFN -Most Favored Mation), în conformitate cu secțiunea 402 din Actul de reformă a comerțului din 1974 (amendamentul Jackson-Vanik care leagă MFN de performanța unei țări cu privire la emigrare). Acest statut era reînnoit anual după revizuirea de către Congresul american a unei hotărâri prezidențiale prin care România era evaluată cu privire la progresele realizate în libertatea de emigrare.

Criticile asupra respectării drepturilor omului în România, în special în ceea ce privește drepturile minorităților religioase și etnice, au provocat la mijlocul anilor 1980 tentative ale  Congresului american de a retrage statutul de ”națiunea cea mai favorizată” (MFN). În anul 1988, pentru a preveni acțiunea Congresului SUA, Nicolae Ceaușescu a renunțat la statutul MFN, apreciind amendamentul Jackson-Vanik o imixtiune inacceptabilă în suveranitatea României.

În timp ce relațiile politice au rămas încordate în toată această perioadă, SUA au menținut contactele culturale. Biblioteca americană din București, înființată în 1972 de către Serviciul de Informare al SUA, a rămas deschisă pe parcursul acestei perioade. De asemenea, România de a luat parte la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984, în ciuda boicotului din partea altor state din Blocul Sovietic, ceea ce a generat aprecieri pozitive pentru România din partea Statelor Unite.

Revoluția din Decembrie 1989 a fost salutată de Statele Unite, iar Secretarului de stat James Baker a vizitat România, în februarie 1990, când guvernul american și-a exprimat îngrijorarea cu privire la partidele de opoziție care se confruntau cu un tratament discriminatoriu la alegerile electorale ce urmau să aibă loc în luna mai mai 1990. Progresul lent al reformelor politice și economice ulterioare a accentuat această preocupare, iar relațiile SUA cu România s-au răcit brusc după revoltele din Piața Universității, în iunie 1990 și venirea minerilor la București.

Guvernul Stolojan a întreprins unele reforme economice și a organizat alegeri parlamentare și prezidențiale libere și corecte în septembrie 1992. Încurajat de conduita politică de la București, Secretarul de stat adjunct al SUA, Lawrence  Eagleburger, a efectuat o vizită în țara noastră, mai 1993. Congresul SUA a restabilit MFN în noiembrie 1993 ca recunoaștere a progresului României în instituirea reformei politice și economice.

În 1996, Congresul Statelor Unite a votat extinderea cu caracter permanent a statutului ”națiunii cele mai favorizate” pentru România.

Președintelui Emil Constantinescu (1996-2000) a abordat politica internă și politica externă a României într-un mod nou, radical diferit față de mandatul prezidențial anterior, al lui Ion Iliescu. Proiecția internă a statului avea ca model de referință statele democrate din Europa, România devenind ”elevul” Europei care se străduia să-și dovedească valoarea și se lupta pentru a fi acceptă în comunitatea euro-atlantică, dacă nu în primul tur al aderării la NATO, atunci cel puțin în cel de-al doilea.

Noua viziune politică a președintelui Emil Constantinescu a introdus schimbări remarcabile în politica externă și de securitate care au afectat în mod semnificativ cultura strategică națională contemporană. Perioada a fost marcată de dezintegrarea Iugoslaviei și de războaiele care au însoțit-o, precum și de primul val al statelor  din Europa Centrală și de Est care au aderat la NATO, un val din care România nu a făcut parte. Aceste evenimente au determinat modul în care Administrația Constantinescu a formulat și a prioritizat interesele naționale.

Pentru a realiza acest lucru, președintele Emil Constantinescu a adoptat un discurs axat pe metafora proiectului de modernitate: necesitatea unei reforme structurale a societății și o proiecție viitoare construită pe asemănări cu  perioada interbelică. Pentru reconstruirea identității României în plan geostrategic, președintele Emil Constantinescu a introdus România ca parte a Europei de Sud-Est (anulând încercarea anterioară a președintelui Iliescu de a poziționa România în plan geostrategic ca fiind parte a Europei Centrale) și a proiectat imaginea externă a României ca frontieră între Est și Vest. În același timp, Emil Constantinescu a optat pentru continuarea unor elemente introduse de strategia lui Ion Iliescu (1994), cum ar fi importanța poziției geostrategice a țării și necesitatea de a afirma identitatea României pe scena europeană.

 

Note: 

1 “Strategic Partnership in a Unipolar System: The Sino-Russian Relationship”, Issues And Studies, Vol. 42, No. 3, 2006, p. 13.

[2] Wilkins T. S. “Russo-Chinese Strategic Partnership: A New Form of Security Cooperation?”, Contemporary Security Policy, Vol. 29, No. 2, 2008, p. 359-360.

[3] Crossick S., Reuter E. China – EU: A Common Future, World Scientific Publishing Company, 2007, p. 4.

[4] Idem, p. 5.

[5] Emerson M. The Elephant and the Bear: The EU Russia and their Near Abroads, Center For European Policy Studies, 2001, p. 45.

[6] Scopul este un termen cheie în discuțiile teleologice. Termenul definește o teorie, un studiu sau un discurs care are în vedere finalitatea lucrurilor; termenul „teleologie” a fost folosit pentru prima dată de filosoful german Christian Wolff în lucrarea sa ”Philosophia rationalis sive logica”, publicată în 1728.

[7] Kay S. “What is a Strategic Partnership?” Problems of Post- Communism, Vol. 47, No. 3, 2000, p. 16.

[8] Wilkins, (referințe 2) p. 360-361.

[9] Kay S. Global Security in the Twenty-first Century: The Quest for Power and the Search for Peace, Rowman & Littlefield Publishers, 2006, p. 42.

[10] Wilkins, (reference 2) p. 366-367.

[11] Lo B. Axis of Convenience: Moscow, Beijing, and the New Geopolitics, Brookings Institution Press, 2008, p. 42.

[12] Wilkins, (referința 2) p. 363-364.

[13] Snyder G. H. Alliance Politics (Cornell Studies in Security Affairs), Cornell University Press, 1997, p. 8.

[14] Sautenet A. “The Current Status and Prospects of the „Strategic Partnership“ between the EU and China: Towards the Conclusion of a Partnership and Cooperation Agreement.” European Law Journal, Vol. 13, No. 6, 2007, p. 706.

[15] Crossick S., Reuter E. (reference 4).

[16] Wilkins, (referința 2) p. 365-366.

[17] Idem.

[18] Pashkov, (reference 7).

[19] În ziarul The Independence, din 7  ianuarie 1994.

[20] Idem.

[21] Idem.

[22] Pentru o analiză cuprinzătoare a impactului integrării euro-atlantice ca șoc extern asupra identității securității naționale și a procesului de democratizare, a se vedea Flockhart (2001).

Mai multe Extern
Comentariile sunt închise.

Recomandări

Fundamentalismul islamic ca ideologie politică – carte

Cartea “Islamul şi soarta lumii. Fundamentalismul islamic ca ideologie politică”, contribu…