Acasă Cultură Colindele din Ajunul Crăciunului

Colindele din Ajunul Crăciunului

Cuvântul colind derivă din latinescul „colo-colare”, care înseamna „ceea ce trebuie respectat, cinstit“. O altă sursă a termenului consideră că provine din latinescul „calendae“, care îşi are originea în „calare“ (chemare). O altă propunere ar fi că acest cuvânt „a colinda“ ar veni din limba greacă „cylindea“, care înseamnă rotire, întoarcere, rotirea Soarelui sau a Lunii.

În perioada Imperiului Roman, de Calendele lui Januarie, copiii romanilor mergeau din casă în casă şi urau fericire prietenilor cu ocazia începerii Anului Nou. Acest obicei de a umbla în grup de la o casă la alta a fost asimilat de Biserică, care i-a dat un conținut creștin.

Colindele vestesc Naşterea lui Isus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul creștinilor. Ele se cântă în cor pentru că închipuie glasurile îngerilor care au cântat la Naşterea Domnului. La români, colindele nu au menirea de a impresiona ca produse muzicale artistice, ele au ca scop să exprime adevărul legat de Întruparea şi Naşterea Domnului.

Colindele au o bază biblică, redând în versuri întâmplările şi faptele legate de Naşterea lui Isus Hristos. Există, de asemenea,  şi colinde cu caracter profan, dar acestea nu sunt prezente în viaţa Bisericii.

Colindele creștine sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, din slujbele divine, şi din iconografie. Colindele nu s-au amestecat niciodată cu sărbătorile păgâne.

La început, colindele au circulat pe cale orală, mai tîrziu fiind consemnate în scris şi notate muzical. Faptul că ele se cântă, le fac să fie uşor de reţinut şi transmis.

„Ritualul se desfăşoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase pînă la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale şi, vreme de patruzeci sau optsprezece zile, ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară.

În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi, după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptînd familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc.

După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi tinerii.“[1]

Dacă a colinda înseamnă „a umbla de la o casă la alta“, colindatul poate fi înţeles într-un sens mai larg, nu doar colinda din Ajunul Crăciunului este colinda propriu-zisă, sunt şi colinde care se cântă de Anul Nou, în Ajunul Bobotezei, în ajunul Floriilor şi de Paşti.

Există credinţa că în Ajunul Crăciunului cerurile se deschid şi de acest moment se pot bucura numai  oamenii buni, iar cetele îngerilor pot fi auzite doar de cei curați la suflet. Deschiderea cerului permite oricărui creştin să îşi pună o dorinţă, care cu certitudine se va îndeplini.

[1] Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase“

5 (100%) 3 votes
Mai multe Cultură
Comentariile sunt închise.

Recomandări

Odă lui Mihai Eminescu

Ziua de 15 ianuarie, aleasă ca Zi a Culturii Naţionale, reprezintă data naşterii poetului …