Acasă Extern Afganistan sau ”cimitirul imperiilor”. Eșecul SUA-NATO în Afganistan, Irak, Libia

Afganistan sau ”cimitirul imperiilor”. Eșecul SUA-NATO în Afganistan, Irak, Libia

La sfârşitul celor 20 de ani de prezenţă în Afganistan, cel mai lung război dus de Statele Unite se încheie cu o victorie spectaculoasă a talibanilor care va afecta pe termen lung imaginea celei mai mari puteri mondiale.

Prăbuşirea, duminică, a guvernului afgan şi a armatei sale finanţate de Washington, fuga în străinătate a preşedintelui Ashraf Ghani, „baletul” elicopterelor pentru a evacua personalul ambasadei americane, toate aceste fapte istorice riscă să cântărească mai mult decât asigurările date de executivul american condus de Joe Biden că a fost o misiune „de succes” în Afganistan.

Talibanii au revenit la putere la mai puțin de o lună înainte de comemorarea atacurilor din 11 septembrie 2001. În conflict şi-au pierdut viaţa aproape 2.500 de americani, iar costurile războiului sunt de aproximativ 8 trilioane de dolari.

Eşecul din Afganistan trebuia recunoscut mai demult, însă acum este important să se tragă învăţăminte din această situaţie şi astfel de greşeli să nu mai fie repetate, spune fostul preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, informează Agerpres citând RIA Novosti.

Afganistanul este denumit ”cimitirul imperiilor”

Referitor la invazia URSS în Afganistan, Mihail Gorgaciov afirma că, „Intervenţia militară a fost de la bun început o iniţiativă nefericită, chiar dacă la început Rusia a susținut-o. La fel ca în cazul multor asemenea proiecte, la baza lui a stat exagerarea ameninţării şi nişte obiective geopolitice nu tocmai clare. La aceasta s-au adăugat tentativele nerealiste de democratizare a unei societăţi multi-tribale”, conform agenției Ria Novosti, citată de Agerpres.

Planificarea pentru retragerea URSS din războiul din Afganistan a început la scurt timp după ce Mihail Gorbaciov a devenit secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS. Sub conducerea lui Gorbaciov, URSS a încercat să consolideze puterea Partidului Democrat Popular în Afganistan (PDPA), mai întâi într-un efort real de stabilizare a țării, apoi ca măsură de salvare a propriei imagini în timp ce își retragea trupele. În acea perioadă, organizațiile militare și de informații ale URSS au colaborat cu guvernul lui Mohammad Najibullah pentru a îmbunătăți relațiile dintre guvernul de la Kabul și liderii fracțiunilor rebele.

Relația diplomatică dintre URSS și Statele Unite s-a îmbunătățit în același timp în care a devenit clar pentru Uniunea Sovietică că această politică de consolidare a puterii în jurul guvernului lui Najibullah din Kabul nu va produce rezultate suficiente pentru a menține puterea PDPA pe termen lung. La Geneva Acordurile, semnate de reprezentanți ai URSS, SUA, Republica Islamică Pakistan și Republica Afganistan (redenumită astfel în 1987), la 14 aprilie 1988, a oferit un cadru pentru plecarea forțelor sovietice, și a stabilit o înțelegere multilaterală între semnatari cu privire la viitorul implicării internaționale în Afganistan. Retragerea definitivă și completă a forțelor combatante sovietice din Afganistan a început la 15 mai 1988 și s-a încheiat la 15 februarie 1989 sub conducerea generalului colonel Boris Gromov.

Invazia în Afganistan a fost condamnată oficial de URSS în 1989 în plin „glasnost”, politica de transparenţă a lui Mihail Gorbaciov, dar această viziune este pusă în prezent sub semnul îndoielii în Rusia, sub influenţa veteranilor care au luptat în Afganistan.

În 2015, preşedintele Vladimir Putin, care promovează o viziune patriotică asupra istoriei în numele unităţii naţionale, a justificat invazia ce ar fi urmărit „să răspundă la ameninţări reale” împotriva Uniunii Sovietice, recunoscând în acelaşi timp o „mulţime de greşeli”.

Eșecul SUA-NATO în Afganistan

În lucrarea sa ”Istoria Afganistanului”, Konrad Stetter, cercetător german în domeniul păcii și conflictelor, subliniază dificultățile fundamentale întâmpinate de statele occidentale. Este vorba despre ”mediul natural prohibitiv, conflictul dintre mediul urban și mediul rural, particularismul extrem și eterogenitatea culturală”. La acestea se adaugă diferitele idei ale claselor sociale. ”Punerea în aplicare a drepturilor omului și a democrației, precum și a egalității femeilor, nu este suficient de rapidă pentru societatea urbană, în timp ce o mare parte a populației rurale consideră aceste principii neislamice”, scrie Stetter.

Din acest motiv, talibanii au beneficiat de un sprijin larg, în special în zonele rurale din sudul Afganistanului.

Investiții mari, randament modest

Pentru a-și atinge obiectivele, statele occidentale și instituțiile internaționale au investit sume uriașe în pofida retragerii trupelor. O conferință a donatorilor pentru Afganistan, desfășurată virtual în noiembrie 2020, a strâns aproximativ 10,1 miliarde de euro. Bani care ar fi urmat să curgă în următorii patru ani. Însă, din banii alocați reconstrucției, doar o mică parte ar fi ajuns la populație, întrucât personalul, birourile și securitatea sunt foarte costisitoare în astfel de locuri.

Eșecul SUA-NATO în Irak și Libia

Nu numai în Afganistan politica intervenționistă occidentală a avut puține rezultate, ci și în Irak și Libia, unde succesele par mai degrabă modeste.

Afganistanul nu este singurul loc în care intervențiile occidentale nu au reușit să își atingă obiectivele pe care și le-au impus. Irakul este un alt tărâm al speranțelor eșuate, cel puțin dacă ne raportăm la așteptările proclamate înaintea invaziei americane din 2003.

Înființarea unui Irak liber în inima Orientului Mijlociu va fi un punct de cotitură în revoluția democratică mondială”, declara în noiembrie 2003 președintele de atunci al SUA, George Bush. În prezent, Irakul se luptă pentru a fi autonom în fața Iranului, vecinul său autoritar.

După ce ”coaliția doritorilor” a invadat Irakul în 2003, Paul Bremer, administratorul civil american pentru Irak, a luat o serie de decizii importante. El a privatizat întreprinderile de stat, a dizolvat Partidul Baath, dominat de dictatorul înlăturat Saddam Hussein, și a desființat armata irakiană.

Urmarea: mii de oameni au fost privați de mijloacele lor de trai. Unii dintre cei frustrați și care antipatizau profund puterile intervenționiste, s-au îndreptat către grupările jihadiste, mai ales către al-Qaeda și Statul Islamic, care au aruncat țara într-un val de violență fără precedent.

Aventura irakiană s-ar fi încheiat mai ușor dacă ar fi fost condusă de actori responsabili, mai puțin ideologici, mai puțin preocupați de propriile sinecuri”, spune Stefan Weidner, un erudit expert în lumea islamică.

Ar fi fost mai puțin dezastruos dacă implicau statele vecine, în loc să le fi amenințat, vorbind despre ”axa răului”. ”Ar fi existat mai puțină rezistență dacă unii dintre irakieni – adică toți cei care au cooperat sau au fost nevoiți să coopereze cu Saddam – nu ar fi fost declarați dușmani și paria”, este de părere expertul.

În Libia, speranțele nu s-au împlinit după răsturnarea, cu sprijinul NATO, a fostului lider Muammar al-Gaddafi.

Numai atunci când această cădere va avea loc ”poate începe cu adevărat o tranziție autentică de la dictatură la un proces constituțional incluziv”, scriau președinții Statelor Unite și Franței, Barack Obama și Nicolas Sarkozy, precum și premierul britanic David Cameron într-un document de poziție comună din aprilie 2011.

În realitate, după căderea lui Gaddafi, au urmat zece ani de război. Abia în acest an, părțile naționale beligerante au reușit să ajungă la un acord asupra unei constituții și asupra alegerilor parlamentare din decembrie 2021. Cu alte cuvinte, NATO a participat la răsturnarea unui dictator fără să aibă nicio idee despre cum ar putea fi menținută structura și construcția acelui stat fără omul din fruntea sa.

Distribuie pe:
Mai multe Extern
Comentarii închise.

Recomandări

ROMÂNIA EDUCATĂ. Cum eliminați din sistem distrugătorii de suflete inocente? Scrisoare deschisă adresată Președintelui României și ministrului Educației

Stimate domnule Președinte al Românie, Klaus Iohannis Stimate domnule ministru al Educație…