Acasă Cultură Sărbătorile solare la daci (I)

Sărbătorile solare la daci (I)

Calendarul – instrument de măsurare a timpului

Singura accepțiune cunoscută ca instrument de măsurare a timpului este Calendarul care a apărut pesemne odată cu apariția omului pe Pământ, om care a simțit nevoia să se raporteze într-un fel sau altul la evoluția periodică a anotimpurilor, la creșterea și descreșterea zilei și a nopții, la evoluția anului agrar, drumul omului prin viață de la naștere până la moarte, iar mai târziu legat de probleme de raportare la trecut, prezent și viitor. Întrebări fundamentale puse de om încă de când a deschis ochii și a avut conștiința de sine.

În această înțelegere, Calendarul este un sistem de fragmentare a timpului relativ în funcție de rotația Pământului în jurul Soarelui, pentru a oferi o formă de calcul a mersului planetei pe care locuim în raport cu astrul luminii în care să se suprapună periodic raporturile dintre cei doi aștri. Principalele elemente de referință în dimensionarea timpului folosite încă din vechime sunt solstițiile și echinocțiile, câte două de fiecare, luate ca repere de împărțire și calcul a timpului terestru. Pentru o mai bună evidență, distanțele dintre acestea au fost împărțite în luni, săptămâni și zile, a căror număr s-au deosebit de la un popor la altul, de la o etapă istorică la alta.  Astfel, au fost popoare la care săptămânile aveau zece zile, la altele doar cinci, iar în prezent, calendarul unanim acceptat în toată lumea, care vine de la calendarul roman, are șapte zile. În calculul timpului reperul cel mai important era ca în fiecare an solstițiile şi echinocțiile să cadă la fel. Să se repete după un număr fix de zile, cu eventuale corecţii minore la un număr de ani, și nu în fiecare an, lucru care ar fi imposibil de făcut. Cum este la noi anul bisect, la patru ani luna februarie are cu o zi în plus.

Primul calendar luat ca referință este cel care folosit în Roma antică. La început la romani anul avea doar 10 luni și începea la 1 martie, la fel ca și la daci. Lunile anului în această accepțiune erau :Martius, Aprilis, Maius, Iunius, Quintilis, Sextilis, September, October, No­vem­ber și December. Cercetătorii l-au numit calendarul romulian după numele întemeietorului Romei. După acesta a urmat calendarul pompilian după regele Pompilius Numa, care introduce două luni la sfârșitul anului, ianuarie și februarie. Văzând că periodicitatea trecerii timpului nu concordă nici după aceste completări s-a procedat la alte corecturi care se vor face în vremea lui Iulius Caesar, astfel că în calendarul iulian anul va avea 12 luni și va începe la 1 ianuarie. În cele din urmă s-a mai procedat la o corecție care fiind aprobată de papa Grigore al XIII-lea la 24 februarie 1582 a primit numele de Calendarul gregorian, folosit și în prezent în cea mai mare parte a lumii. România a adoptat acest Calendar la 1 aprilie 1919 (devenit 14 aprilie) prin hotărârea Guvernului condus de I. C. Brătianu.Noul calendar a suscitat multe dispute mai ales în sânul Bisericii.

Nimeni nu a reușit să obțină un calcul exact al mersului timpului, tocmai din cauza relativității acestuia.Orice calcul s-ar face el va trebui modificat după o vreme datorită unor schimbări a raporturilor dintre aștri a căror traiectorii vor fi afectate de nenumărate cauze externe imprevizibile la data când s-a făcut calculul. Chiar dacă aceste „deviații” sunt insesizabile și aparent nesemnificative, ele vor trebui luate în considerare la anumite intervale de timp. Aștrii nu ascultă de voința omului, ei își au rondul lor liniștit pe bolta înstelată a Universului, care se încheie după cum se curbează elipsa și poate să difere într-o etapă sau alta, fiind influențat chiar și de „mersul” prin Galaxie.

După Calendarul Gregorian, pornind de la traseul pe care Pământul îl face în jurul soarelui, anul a fost împărțit în  365 zile a câte 24 ore fiecare, ca în final să rămână „o bucățică” de timp care nu se poate încadra în aceste unități de măsură. Așa s-a ajuns ca acele bucățele de timp să se adune și să se adauge prin o nouă zi la fiecare patru ani care se scurg, dar cu toate acestea ceva tot se mai strecoară, un rest mărunt care nu încape nici în acea zi. Acesta va face obiectul unei noi corecții care poate merge până la sute de ani tereștri.

Calculele astronomilor la toate popoarele și în toate timpurile porneau de la cele patru repere de bază, solstițiile și echinocțiile care trebuiau să bată cât mai exact, să se repete la același număr de zile pentru că altfel oamenii se derutau și nu mai înțelegeau nimic. Procedând potrivit principiului de mai sus, numai în Europa s-au schimbat mai multe calendare, de la cel vechi roman la calendarul iulian, apoi la cel gregorian pe care îl folosim și azi, deși nici el nu conferă o exactitate absolută. Astfel de situații au fost și în alte părți ale lumii, dar cum în pezent cel Gregorian este acceptat ca etalon de calcul al timpului, celelalte nu prezintă interes.

Dar la începuturi fiecare popor avea propriul lui calendar, propriile lui calcule asupra timpului, pentru că acesta a fost un element de care omul s-a lovit de cum a deschis ochii, indiferent pe ce colț al Pământului s-a născut. Se spune că cel mai exact calendar din vechime a fost cel al mayaşilor, care au trăit în America. O civilizație distrusă de lumea barbară a Europei avidă de bani și pământuri. Specialiștii susțin că acel Calendar al mayaşilor ar fi depășit în exactitate chiar calendarul pe care îl folosim astăzi, calculat cu toate mijloacele pe care le avem acum la îndemână. Cu toate acestea, nici acela nu era perfect și avea nevoie de niște corecții la un anumit număr de ani, iar calculul a fost dus până în anul 2012 socotit de unii drept an apocaliptic. Dar mai exact decât Calendarul mayaşilor a fost cel al strămoșilor noștri daci, pe care îl regăsim reprodus cu o măiestrie excepțională în ruinele Templului de andezit păstrat la Sarmisegetuza. Un calendar care zâmbește sarcastic față de cel din zilele noastre, calculat cu toate instrumentele moderne pe care le avem la îndemână. Unii spun că ar corespunde până la milimiime de secundă, deși în mod cert avea și el nevoie de corecții care se făceau la un număr de ani.

Cercetările despre calendar la toate popoarele din vechime i-a interesat mai ales pe reprezentații bisericii, a diverselor culte care au evoluat la diferite popoare și în diferite etape istorice. Cam toate religiile și-au adaptat sărbătorile și ritualurile mistico-religioase după mersul soarelui, solstițiile și echinocțiile fiind definitorii. De aceea ei aveau nevoie de calcule cât mai exacte ca să nu greșească. Nu puteau propune la întâmplare și celebra ca sărbătoare solară ziua solstițiului de iarnă sau de vară, ca apoi oamenii să vadă că noaptea continuă să crească sau să scadă. S-ar fi creat panică, oamenii ar fi putut crede că vârcolacii au mâncat soarele, sau mai rău, apărea neîncrederea în biserică și în slujitorii acesteia.

La fel ca și celelalte popoare și vechii daci au pus calendarul în cel mai mare templu al lor de la Sarmisegetuza. În funcție de calculele făcute după calendar erau organizate și ritualurile mistico-religioase, dar și cele legate de anul agricol. Dar asta presupunea ca preoții să aibă cunoștințe de astronomie, să știe să urmărească mersul soarelui și a stelelor. Cu atât mai mult cu cât pe atunci se credea că soarele se rotește în jurul Pământului și nu invers. De aceea, calculele timpului la multe popoare au fost uneori extrem de relative, fiind modificate pe parcurs.

În acele vremuri tehnica nu exista iar deducțiile se făceau mai mult prin observații cu ochiul liber. De aceea oamenii nu aveau cum să înțeleagă că pământul pe care îl vedeau drept și solid ar putea fi ca o minge care se rotește liber în jurul soarelui. Dar asta nu i-a oprit să stabilească echinocțiile și solstițiile care erau perceptibile prin creșterea zilei și a nopții, să urmărească mersul stelelor pentru a se putea orienta, mai ales când călătoreau pe distanțe mari sau pe mări.

La fel ca grecii, ca romanii, ca egiptenii, chinezii, mayașii și alte popoare ale lumii și dacii au folosit calendarul în scopuri religioase. Mersul soarelui era important și pentru a urmări evoluția anului agricol. În funcție de mersul soarelui se făceau principalele lucrări agricole și se urmărea evoluția plantelor, creșterea și înmulțirea animalelor, evoluția propriei vieți. Reducerea zilei și creșterea nopții îi speria pe oamenii din vechime. Chiar dacă știau că acest lucru se repetă anual ei își puneau întrebări de ce se întâmplă acest lucru și le era teamă ca nu cumva vârcolacii sau alte duhuri rele să le răpească soarele de pe cer. De aceea, ei tot credeau că trebuie să facă tot felul de ritualuri, unii aduceau jertfe zeilor, pentru ca lumina să nu fie înghițită de vârcolaci și  lumea să intre sub stăpânirea întunericului veșnic. Sau poate că unii din marii preoți știau de la înaintașii lor ceea ce a fost la începuturi, după cum scrie și în Geneza, un gol infinit în care nu era nimic și peste care domnea întunericul : Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului era întuneric; O extraordinară lecție de astronomie și de exprimare a începuturilor Universului.

De aceea, la echinocțiul de primăvară dacii se rugau să aibă un an agricol bun, erau organizate ritualuri dedicate fertilității, dragostei și vieții, serbau Dragobetele și victoria luminii. Când venea vara serbau sânzienele, aveau ritualuri de alungare a ielelor, vrăjitoare rele care veneau să fure soarele și lumina. Adunau sânziene și alte flori pe care să le folosească pentru leacuri. Toamna serbau recoltele și se pregăteau pentru iarnă. Fiind mai ocupați cu muncă zilele de sărbătoare erau mai puține. Cele mai multe erau în iarnă, trebuiau să-și umple și ei timpul cu ceva după un an de muncă. Romanii aveau saturnaliile, dedicate lui Saturn, grecii și celelalte popoare aveau sărbătorile lor specifice, dar raporturile culturale determinate de așezarea geografică pe același continent făcea ca unele din aceste sărbători să semene între ele, până și zeitățile, care aveau doar numele schimbate. Este exemplul romanilor care au preluat zeii din mitologia greacă, dar și a dacilor dinainte de Zamolxis, care avea să-i facă pe daci să renunțe la sistemul politeist și să adopte credința într-un singur zeu, adaptând sărbătorile și ritualurile după noua credință. Acest sistem a luat un nou avânt în vremea regelui Burebista când marele preot de atunci, Deceneu, avea să-i convingă pe daci să-și taie viile și să renunțe la consumul de băuturi alcoolice, dar în același timp avea să formeze o adevărată castă a preoților lui Zamolxis care pe lângă ritualurile religioase îndeplineau și însărcinările de medici, tămăduitori a bolilor poporului dac. Asta l-a și făcut pe Iordanes să afirme că dacii aveau bogate cunoștințe de astronomie și medicină, iar Platon prin vorbele lui Socrate să ne transmită acel mesaj a modului în care acești preoți medici vindecau bolile trupului pornind de la tămăduirea sufletului celor aflați în suferință. Un extraordinar exemplu care ar trebui să fie urmat și azi. (va urma)

Distribuie pe:
Mai multe Cultură
Comentarii închise.

Recomandări

Obiceiuri de la daci. Calendarul de ieri și de azi (III)

Dacii, la fel ca grecii, ca romanii, ca egiptenii, chinezii, mayașii și alte popoare ale l…