Acasă Cultură Printre ruinele Constantinopolului, 29 mai 1453 – Căderea Constantinopulului

Printre ruinele Constantinopolului, 29 mai 1453 – Căderea Constantinopulului

Fragment din romanul ”Lungul drum al pribegiei”, de Andrei Breabăn

– Vai ție, Cetate a Răsăritului! Vai ție, diademă a creștinătății, odinioară atât de frumoasă și de impunătoare! Ce a mai rămas din măreția ta pe care ți-o cântau până și poeții, iar neamurile te binecuvântau asemuindu-te cu o rază de soare? Căci de la tine radia lumina prin care dragostea lui Dumnezeu se răspândea asupra întregii lumi unindu-se cu cântările îngerești care răsunau vesele din Cer. Cetate a cetăților, giuvaerul giuvaerelor, nestemată neprețuită…

– Ai dreptate să fii necăjit, sfinția ta. Nu am crezut niciodată că din această cetate vestită vor mai rămâne doar niște ruine. Uitați cum fumegă și acum ghiulelele aruncate de păgâni… Și unde pui că a trecut mai bine de jumătate de an de atunci.

– Domniile voastre sunteți pentru prima oară aici, în Constantinopol și nu ați văzut cum era înainte această minune a Răsăritului. Străzile erau pline de lume. De atâta forfotă nu mai deosebeai râsetele de copii de vaietele bolnavilor și ale muribunzilor. Peste tot era un amestec de veselie și de jale care o făcea unică în lume. Vedeți mormanul acela din dreapta?

– Îl văd, sfinția ta, răspunde cu voce timidă un tânăr care îl însoțea pe călugăr.

– Acolo, fiule, se înălța odată un palat frumos care îți lua ochii cu coloanele din marmură albă adusă tocmai de la Carrara. Era locuința unui renumit negustor grec, de care am auzit că a fost luat cu toată familia lui în robie. Se spune că mai bine de jumătate din populația cetății a fost prinsă și luată în robie în ziua când păgânii au intrat în cetate și, după obiceiul lor, au jefuit-o. Au prădat tot ce au găsit prin case, aur, stofe, ba chiar și merinde. Noroc că a intervenit sultanul lor la timp și nu au pus foc orașului după ce l-au jefuit.

– Mare nenorocire, sfinția ta! Cum de s-a îndurat bunul Dumnezeu să lase să se întâmple așa ceva?

– Dumnezeu nu are nici un amestec în treaba asta, boierule. Creștinii noștri au cea mai mare vină pentru că nu au fost uniți. După ce s-au strofocat atâta să se înțeleagă între ei la Sinodul acela diavolesc de la Florența, Papa și ai lui și-au uitat promisiunile și nu ne-au dat nici o mână de ajutor. Săraca cetate a rămas neapărată, asemenea unei stâne părăsite de câini tocmai când au dat iama în ea haita de lupi hămesiți de foame. Păgânilor atât le-a trebuit, au pus pe ea tunurile cele mari, făcute tot de un creștin ungur, și nu s-au lăsat până nu au dărâmat-o din temelii.

– Am auzit că și maiestatea sa imperială a murit în luptă… șoptește din nouă vocea cristalină, dar bărbătească a tânărului aflat de-a dreapta vorbitorului.

– E adevărat, copile, oftează necăjit călugărul. Împăratul Constantin și-a dat și el viața în ultima zi de bătălie dusă pe străzile Constantinopolului. Unii spun că a ales chiar el să piară în luptă decât să se dea prins pe mâna lui Mahomed. După alții ar fi fost omorât din greșeală de un spahiu turc, care l-a confundat cu un simplu soldat deoarece, ca să se poată strecura mai ușor din cetate, Constantin și-ar fi dat jos straiele și însemnele imperiale. Dacă l-ar fi recunoscut, păgânii l-ar fi prins și ar fi primit o răsplată mare pentru el. Cine poate ști care este adevărul…

– Dar de patriarhul nostru ce știți? A pierit cumva și el atunci?

– Cât despre Preafericitul Grigore Nommas, patriarhul Răsăritului, Sfinția Sa a ales să plece din oraș după ce păgânii au pus mâna pe cetate. Ce ar mai fi putut să facă după ce Mahomed a confiscat Sfânta Biserică Sofia și a dat poruncă să fie schimbată în moschee? Se spune că în 30 a lui florar, a doua zi după cucerirea cetății, însoțit de un mare alai de demnitari de-ai lui, sultanul a intrat triumfător în oraș, iar prima oprire a făcut-o în această biserică sfântă a creștinătății. Cei care erau în preajma lui povestesc că sultanul a fost atât de impresionat de ce a văzut încât a luat hotărârea pe loc. După ce s-a aplecat și a ridicat de jos o statuie a Mântuitorului nostru așezând-o la locul ei, s-a îndreptat cu fața spre Mecca și, împreună cu un mare învățat de-al lor, Khidr Bey Çelebi, pe care l-a pus mai marele cadiilor peste oraș, a rostit prima rugăciune musulmană. Tot atunci a schimbat numele Cetății în Istanbul și a hotărât să fie noua capitală a Imperiului Otoman.

– Mare nenorocire, părinte… Mare nenorocire…

– Tocmai de aceea Preafericitul Patriarh a ales să plece. C-apoi, dacă păgânii au luat Sfânta Sofia, care era soarele creștinătății, ce era să mai facă săracul de el? Decât să slujească ca patriarh în una din bisericuțele mici din Constantinopol pe care i le-a lăsat sultanul, mai bine să-și ia lumea în cap, să nu mai vadă cu ochii lui ce fac păgânii din Sfânta Cetate a lui Constantin cel Mare.

– Am înțeles că tocmai de asta sfinția ta a venit acum la Constantinopol…

– Istanbul, dragii mei, așa îi spun ei acum. Să nu vă audă vreun turc că îi ziceți altfel că vă puteți pierde pe loc capetele. Mai mulți stareți de pe muntele Athos am fost invitați să asistăm la înscăunarea noului Patriarh propus de sultan și ales de un Sinod adunat din ce arhierei s-au mai găsit. Pesemne că nu numai Preafericitul a plecat, ci și o parte din arhiereii noștri, iar Mahomed vrea să organizeze cu mare alai această ceremonie, ca să arate lumii întregi că el nu are nimic cu creștinii, iar cei care au plecat se pot întoarce să-l slujească pe Dumnezeul lor ca înainte. V-ar prinde bine să vedeți cum arată acum Constantinopolul, cu toate că am auzit că Mitropolia voastră s-a rupt de Patriarhie și acum este închinată la Ohrida.

– Am auzit câte ceva și noi. Era ceva legat tot de înțelegerea de la Florența. Se pare că arhiereii noștri au ales să se supună Ohridei ca să nu le trimită episcop de la Roma, cum se auzea vorbindu-se printre ei.

– Așa mi-au povestit și mie niște boieri credincioși din Moldova care au ajuns la mănăstirea noastră, la Zografu. Dar acum lucrurile or să se mai schimbe. Sultanul l-a propus de Patriarh pe sfinția sa Ghenadie Scholarios, un adept al Sfântului Marcu al Efesului, potrivnic înțelegerilor de la Florența și un dușman înverșunat al papei. O să aveți ocazia să-l vedeți pe Mahomed, cel care a băgat spaima în toată Europa.

– Să ne ferească Dumnezeu de așa necazuri, sfinția ta. Dacă Cetatea asta, cât era ea de renumită, și cu atâția prieteni printre principii lumii n-a putut să-i facă față lui Mahomed, cum am putea să-i ținem noi piept, o țară amărâtă care are numai dușmani în jur?

– Toate țările au dușmani, boierule. La ce i-au folosit acestei cetăți vestite renumele ce-i vine de la Constantin cel Mare și principii lumii creștine când tocmai dușmănia acestora a dat-o pierzaniei mai mult decât oștile turcilor și tunurile lor uriașe? Oare nu i-au adus mai multe pierderi cruciații care au distrus-o în urmă cu trei veacuri și jumătate? Nu oare Serenissima și alți așa-ziși prieteni au smuls după poftele lor cât au putut din vechiul Bizanț, rămas atunci în ruine mai rău decât îl vedem noi azi? Până și iscoadele care au ajuns pe la mănăstirile noastre din Sfântul Munte ne-au spus că cea mai mare vină pentru căderea cetății ar fi avut-o genovezii lui Giustiniani, care ar fi lăsat dinadins poarta deschisă să poată intra pe ea păgânii.

– Până la urmă trădători sunt peste tot, până și în această cetate sfântă.

– Trădarea mișună printre oameni precum șoarecii în hambarele de grâu, oftează starețul Mănăstirii Zografu. Nu este în lume țară sau rege care să nu fi avut parte de ea. Uneori ea își face loc până și printre arhierei. Așa a fost și cu acel Sinod de la Florența, ca să nu mai pomenim de marea schismă. Mulți vor să distrugă dreapta noastră credință, iar pentru asta umblă cu tot felul de planuri perfide, ca să ne dezbine și să ne facă să ne mâncăm între noi în loc să fim uniți.

– Câtă dreptate aveți! Numai la noi, în Moldova, știm câte s-au mai petrecut din cauza trădării. Așa și-a pierdut capul și cumnatul meu, Bogdan Vodă, Domnul să-l hodinească în pace. Ș-apoi cine credeți că l-a omorât? Chiar fratele lui, unul Petre…

– S-a auzit și la Sfântul Munte de întâmplarea asta de la voi. Dar să știi că nu este primul caz, de obicei trădarea vine de la frate sau de la cel mai bun prieten pe care crezi că îl ai. Oare nu așa a fost și cu Abel și Cain? Credeți că oamenii s-au schimbat de atunci? Dacă ar fi fost așa nu ar mai fi venit Iisus să ne aducă mântuirea prin exemplul jertfei Lui pe cruce.

– Sfinția ta are gura aurită. Lumea n-o să scape niciodată de trădători.

– Asta nu trebuie să-l descurajeze pe nepotul domniei tale. Dacă o să țină cont de vorbele mele și de ce a învățat cât a stat la noi la mănăstire, va ști să se apere singur de trădare. Tatăl lui a avut prea multă încredere în oameni, iar până la urmă asta  l-a pierdut.

– Că bine l-ați învățat, sfinția ta.

– L-am învățat cum m-am priceput, iar unde eram depășit l-am trimis la alții mai pricepuți.

– Măria Sa are în primul rând o datorie față de Moldova, care zace bolnavă de un sfert de veac de când a închis ochii bunicul său, răposatul Alexandru, de care pesemne că sfinția ta a auzit câte ceva…

– Cum să nu aud, că mereu trimitea câte ceva și pentru mănăstirile noastre sărace de pe Sfântul Munte Athos. Numai pentru mănăstirea noastră, Zografu, am găsit scris că trimitea în fiecare an câte 3.000 de aspri de argint, Domnul Iisus să-i dăruiască odihnă și să-l mântuiască pentru faptele lui bune. Se spune că era un om tare evlavios, și mai cu samă un principe învățat, de asta l-a și lămurit ușor pe Patriarhul de atunci de la Constantinopol, care a primit ca Iosif Mușat să fie mitropolit de drept al Moldovei în ciuda vrerii arhiereilor greci, care ar fi vrut să pună pe unul de-al lor.

– Trebuie să vă mulțumim, sfinția ta, pentru vorbele frumoase pe care le ai la adresa nepotului meu, spune boierul Vlaicul. A vrut să meargă pe Sfântul Munte ca să se retragă din lume și să uite de acea întâmplare cumplită pe care nu o va putea uita cât va trăi.

– De uitat se pare că a uitat-o, zâmbește cu înțeles starețul mănăstirii Zografu.

– Așa ceva nu se uită toată viața, atâta doar că cicatricea a prins coajă și a acoperit rana care continuă să-l roadă și acum pe dinăuntru. Abia atunci a realizat că are o povară mai mare de dus până la capăt decât să se lase mânat de poftele nechibzuinței sale. Ca fost voievod asociat la tron de tatăl său are o datorie față de țară, iar ceea ce am văzut azi aici ne-a sporit și mai mult grijile. Păgânii sunt acum în hotare cu Moldova și, după biruința pe care au avut-o aici, precis că vor emite pretenții și asupra noastră, cum au mai făcut și pe vremea bunicului Măriei Sale.

– Aveam și motive s-o fac, pentru că eu știu mai multe decât știu domniile voastre. Încă din primele săptămâni după ce a intrat în cetate, Mahomed a pus stăpânire pe Palatul Sacru, unde a început a primi felicitări pentru izbânda avută. Imediat au prins a veni tot felul de soli din toate țările și insulele din jur care se aruncau la picioarele noului Cezar al Răsăritului, cum îi place să-și spună, cerându-i cu lacrimi în ochi îndurare. Să-l fi văzut pe sultan cum le oferea iertare fiecăruia pe rând, împărțind birurile pentru că i s-au închinat de bună voie. Am auzit că ambasadorului venit din insula Chios i-a cerut 6.000 de ducați de aur venețieni pe an, insulei Lesbos doar 3.000, lui Ioan Comnen din Trapezunt 2.000 de ducați, Dimitrie și Toma, frații lui Constantin, acum despoți în Pelopones, dau 10.000 ducați împreună. O grămadă de aur care o să-i dea multă bătaie de cap vistiernicului sultanului numai să-i numere, d-apoi să-i mai și folosească. Și unde mai pui că celor care i s-au închinat până acum îi vor urma și alții care o vor face fie din voia lor, fie la somația sultanului care trimite peste tot scrisori prin care îi cheamă la supunere. Abia de acum să vedeți ce va înflori Imperiul Otoman după ce adună atâta bănet. Dacă creștinii nu se grăbesc, va veni o vreme când va fi prea târziu, oftează posomorât arhimandritul.

– Chiar toți au plecat capul cu atâta ușurință? Parcă nu-mi vine să cred una ca asta, sfinția ta.

– Așa s-a întâmplat, dragii mei. Până și guvernatorul coloniei genovezilor, Galata-Pera, Angelo Giovanni Lemellino, s-a speriat și i-a trimis sultanului cheile orașului. După ce a intrat în Galata, Mahomed a dat poruncă să fie dărâmate zidurile cetății, iar după trei zile a dat firman că nimeni nu are voie să se atingă de nimic din ce aparține locuitorilor cetății. Toți își vor păstra averea, credința și își vor putea folosi limba, singura opreliște pusă fiind aceea de a se trage clopotele în biserici, cum se face de altfel în toate bisericile ocupate de păgâni. Doar ambasadorul Cavalerilor din Rodos a refuzat să accepte pretențiile sultanului, motivând că nu are învoirea papei, iar fără Sanctitatea Sa nu pot hotărî nimic.

– Nu mă așteptam să fie îngăduitor cu trădătorii. Căci ce sunt până la urmă cei care nu-și servesc poporul pe care îl conduc și se pun de bună voie în slujba păgânilor? Iar cel care trădează odată, îl va trăda și pe noul stăpân când va prinde prilejul, spune gânditor tânărul Ștefan.

– Domnia ta are multă dreptate, dar acest sultan gândește altfel. Pe el îl interesează doar ziua de azi, fără să-i pese de ziua de mâine. Pesemne că puterea pe care a adunat-o în mâini îi dă încredere că acei trădători nu vor avea niciodată curajul să se ridice și împotriva lui. Așa se face că, drept răsplată pentru că i s-a închinat, sultanul l-a numit pe Palamede Gattilusi senior de Aynos guvernator al insulei Imbros, iar fratele acestuia, Domenico, senior de Lesbos, a primit cârmuirea Lemnosului. Deși este tânăr, acest sultan al otomanilor este foarte viclean, știe cum să folosească în interesul lui patimile oamenilor.

– Se pare că este destul de înțelept, după cum povestește sfinția voastră.

– Nu o spun doar eu, ci mulți din cei care l-au cunoscut mai îndeaproape. Cu toate că pe față pare un om mărinimos, dispus la tot felul de binefaceri, în realitate este crud și perfid și abia așteaptă o greșeală să atace. Așa, bunăoară, imediat după ce a luat Constantinopolul a pus să fie arestat marele vizir Halil Candarlî și a numit în locul lui pe prietenul său Zaganos Pașa.

– Asta este soarta mai marilor lumii, sfinția ta. Cei care se avântă mai sus decât trebuie totdeauna sfârșesc fără cap pe umeri.

– Mă mir că principii creștini nu au sărit în ajutor Cetății, intră din nou în vorbă tânărul Ștefan. Sfinția ta a aflat cumva cum au primit papa și regii Europei vestea căderii Cetății? Până acum ar fi trebuit să pornească o nouă cruciadă pentru a elibera Constantinopolul, așa cum au făcut cu Ierusalimul.

– E drept că pe moment s-au speriat cu toții și nu mai știau ce să facă. Mai întâi știrea a ajuns la Veneția prin o scrisoare trimisă Senatului cu un vas rapid chiar de Giacomo Loredan, Căpitanul General al Mării, aflat atunci în Cornul de Aur. Ajunsă la o lună după ce s-a întâmplat nenorocirea, scrisoarea a fost citită în Senat de secretarul Consiliului celor Zece, și apoi știrea a fost trimisă papei Nicolae al V-lea și regelui Neapolelui, Alfonso al V-lea. De aici s-a răspândit în toată lumea creștină. Consternat, papa ar fi spus că este rușinea creștinătății, iar călugărul Fra Roberto Caracciolo a citit scrisoarea Serenissimei în fața poporului înnebunit de frică. Papa a trimis scrisori tuturor principilor creștini din lume pe care îi invită să se adune într-o cruciadă împotriva feciorului Satanii, cum l-a numit pe Mahomed. Înspăimântat și el, Frederic al III-lea, care se afla cu Curtea imperială la Gaz, îi cere lui Aeneas Sylvius Piccolomini, secretar al Cancelariei imperiale, să trimită scrisori principilor Europei prin care îi convoacă să ia parte cu toții la o adunare a țărilor creștine la Ragensburg. Îngrijorat și el, despotul Gheorghe Brancovic al Serbiei trimite soli la Iancu și la Buda să ceară ajutor. Era singurul care știa că numai Iancu îi poate salva țara de păgâni, chiar dacă o vreme s-au dușmănit.

– Mă mir că Iancu de Hunedoara nu a sărit să apere Cetatea. Tocmai Înălțimea Sa, cunoscut ca un mare dușman al păgânilor să stea deoparte într-un asemenea necaz?

– Poate ar fi făcut-o, dar grofii unguri l-au adus la Buda pe regele copil Ladislau Postumul și au încheiat în mare taină o pace pe trei ani cu Mahomed, pace care i-a legat mâinile lui Iancu, și de aceea nu a putut interveni. Numai bine i-a dat răgaz sultanului să se pregătească și să ocupe Constantinopolul. Poate că acum le-or veni și grofilor mințile la cap, că după mine o cruciadă creștină nu poate să aibă succes decât dacă este condusă de Iancu, care știe toate metehnele turcilor.

– Sfinția ta are dreptate. Dacă am fi în Moldova, și noi am fi alături de Iancu… Toată lumea creștină ar trebui să-i stea alături. Mă mir că încă nu s-au adunat…

– Părerea mea este că principii se adună numai în vorbe, își trimit scrisori unii altora, fac puțină gălăgie de ochii lumii, iar, când e vorba de fapte, uită tot ce au promis. Mahomed, așa tânăr cum este, a ajuns să-i cunoască bine și nu-i bagă în seamă. De cum a intrat în Constantinopol s-a pus pe gospodărit, de parcă cetatea ar fi a lui de când lumea și va rămâne a otomanilor până la sfârșitul ei. Încă de anul trecut a pus să se reclădească zidurile cetății și Castelul celor Șapte Turnuri de lângă Poarta Aurea, distruse în bătălie, iar după ce a făcut moschee din Sfânta Sofia numind-o Aya Sofya, a parcelat orașul aflat în ruine împărțindu-l în cartiere, separat pentru turci, greci, evrei, armeni și alte neamuri și credințe, să nu se ia la bătaie între ei. O să vedeți că peste tot se lucrează,  astfel că, printre ruinele care sunt peste tot, noile construcții încep să-și ridice capul precum ies la voi ghioceii din nămeți când soarele anunță primăvara.

– Mâine, poimâine lumea o să dea aici de un nou Constantinopol, de nerecunoscut pentru cei care au trăit înainte în acest oraș…

Distribuie pe:
Mai multe Cultură
Comentarii închise.

Recomandări

Obiceiuri de la daci. Calendarul de ieri și de azi (III)

Dacii, la fel ca grecii, ca romanii, ca egiptenii, chinezii, mayașii și alte popoare ale l…