Acasă Cultură Mărțișorul românilor

Mărțișorul românilor

O veche legendă dacică ne povestește că într-o bună zi soarele a coborât pe Pământ în chip de om. Despre această întâmplare află un zmeu care îl răpește pentru a lăsa lumea în întuneric. Văzând ce se întâmplă, un fecior de dac și-a luat traista cu niște merinde în spinare, falxul și sica, pe care le-a ascuțit bine, și zvârlindu-se pe calul său cel năzdrăvan porni la drum în căutarea luminii.

Și călători flăcăul nostru prin lumea largă vreme de trei anotimpuri până, ce în sfârșit, găsi castelul în care zmeul cel rău a ascuns soarele. Ferecat în lanțuri într-o temniță întunecată, astrul luminii era bine păzit de căpcăun care nu lăsa pe nimeni să intre în acea fortăreață unde doar el era stăpân. Dar tânărul dac nu se lasă, cum vede zmeul că îi iese în cale a scos iute de la brâu falxul și se aruncă asupra lui pentru a-și croi drum în acel castel unde știa că soarele zace.

Lupta a fost grea și anevoioasă pentru că, oricât de vrednic era dacul nostru, nici căpcăunul nu se lăsa învins. Și se bat ei trei zile și trei nopți la rând fără ca vreunul să fie dovedit. Profitând de un moment de neatenție a flăcăului, zmeul îi înfige sabia în piept și îl rănește cu vârful într-o coastă. Sângele începe să curgă înroșind zăpada albă pe care cădea. Furios, dacul lovește năprasnic cu falxul și desface capul căpcăunului în două. Fericit că a biruit răul, a intrat în castel și a desferecat soarele din lanțuri, redându-i libertatea. Bucuros, astrul luminii îi mulțumește, apoi privește cu duioșie la picăturile de sânge ale voinicului care au curs pentru ca el să fie din nou liber. Unde au ajuns privirile soarelui zăpada s-a topit pe loc, iar picăturile de sânge a dacului au dat imediat viață unor ghiocei care au ridicat timid spre soare capetele lor plăpânde și imaculate. Soarele urcă din nou pe cer dăruind lumii din lumina lui.

Pentru a nu se uita întâmplarea, fetele au prins a împleti fire colorate în alb şi roşu, reprezentând culoarea ghiocelului, a primăverii şi a vieţii pe care a dăruit-o oamenilor astrul luminii, dar şi culoarea sângelui curs în luptă, pentru a elibera soarele din mâna căpcăunului. O legătură simbolică între Cer și Pământ, între Dumnezeu și Om, între Lumina cea pură și făcătoare de viață și  întunericul înfricoșător al morții și al neștiinței.

Şnurul făcut din cele două fire era pus la mână, la piept, sau legat în cosiţă. Cu timpul fetele au făcut o gaură în bănuţi de aur şi argint, pe care i-au prins cu cele două fire şi l-au pus la gât iubiților și soților lor. Bănuţul era simbolul soarelui eliberat de flăcăul dac. În vremea dacilor mărţişorul se purta până ce venea un semn clar că a sosit primăvara, cum ar fi venirea berzelor, a rândunelelor, etc., apoi mărţişorul se punea într-un copac să aducă roade multe în acel an, iar cu bănuţul se cumpăra caş şi vin roşu pentru fete, să aibă tenul proaspăt şi obrajii rumeni. Alteori de fir erau legate pietricele mici, de diferite culori, socotite a fi amulete care te fereau de duhurile rele.

Așa a pornit istoria mărțișorului, care a dăinuit până în zilele noastre pentru a ne aduce aminte în fiecare an că ziua de 1 martie semnifică biruința soarelui și noul an agrar, mult așteptat și serbat cu bucurie de strămoșii noștri daci. Iar, ca să nu-i uităm vechile semnificații, Dumnezeu a dat chip de om și a trimis printre noi pe ghidușul povestitor Ion Creangă, parcă anume să ne amintească de acea frumoasă legendă a strămoșilor noștri, extrem de bogată în semnificații, când un nou soare a răsărit pe cer spre a aduce lumină poporului său. Pesemne că el, care a cules și ne-a lăsat atâtea povești pline de învățăminte, cele mai multe venind din adâncurile istoriei neamului nostru, o fi știut-o și pe aceasta, pentru că altfel nu se explică cum a vrut să ne convingă că s-a născut pe 1 martie 1837 când în arhivele din satul Humulești apare înscris pe 10 iunie 1839. Nu ar fi singura enigmă, știm că și la Eminescu, bunul său prieten, sunt diverse opinii despre ziua în care s-a născut. De altfel o vreme a figurat sub alt nume, acela de Ion Ștefănescu pe care l-a schimbat apoi cu cel al mamei sale, ducându-i astfel numele în eternitate.

Se spune că în tinerețe Creangă era zvelt și subțirel la trup, cu obrazul oval, purta mustață iar o vreme și o bărbiță frumos tunsă, având o privire pătrunzătoare, trădată de zâmbetul șiret al buzelor. Cu o înălțime mult peste medie, a fost primul dintre cei opt copii ai lui Ștefan și Smaranda din Humulești. Fiind isteț încă de când era copil, avea să fie dat la școală, pentru că mama sa voia să ajungă preot, dorință pe care în parte i-a îndeplinit-o, în 1859 fiind hirotonisit diacon la Biserica Sfânta Treime din Iași. Fire hâtră, făcea mereu glume când sta de vorbă cu prietenii, cărora pe povestea tot felul de năzbâtii și chiar pățanii din copilăria sa.

După cât de hazlii îi sunt scrierile, pe atât de tumultoasă i-a fost viața.

Din cele povestite unui amic, hotărârea de a se însura a luat-o la un pahar de vin după ce s-a întâlnit întâmplător pe stradă cu un mai vechi prieten, preotul Ivanciu. Luat la rost că este burlac Creangă îi răspunde cu ștrengărie că nu are nici un ban în buzunar, și de asta nu se însoară. În același spirit de glumă prietenul său îi dă o monedă de argint de zece parale și mai în șagă, mai în serios îl duce la pețit la preotul Ioan Grigoriu, care avea o fată Ileana, de numai 15 ani. În 1859 se căsătorește cu ea iar după un an are un fiu, Constantin, singurul copil rămas în urma lui.

Trebuind să-și întrețină familia și să aibă grijă și de frații săi mai mici, deoarece tata a murit în 1858, tânărul Creangă închiriază un debit de tutun undeva aproape de Mitropolia din Iași, iar în paralel dă ore de germană. În 1863 îi moare și mama, continuând să aibă singur grijă de frații mai mici. Mitropolia îi aprobă transferul de la Trei Ierarhi la Mănăstirea Barboi din Iași, unde a primit și locuință, fiindcă mereu avea neînțelegeri cu socrul său, la care a locuit până atunci. Peste un an primește și un post de învățător suplinitor, fiind remarcat de Titu Maiorescu, care ajunsese director la Școala Normală de Învățători de la Trei Ierarhi din Iași, ca apoi, prin Decretul domnesc nr. 1501, semnat chiar de Al. I. Cuza, să fie numit institutor la acea școală.

Locuind tot la mănăstire, soția a avut o aventură cu egumenul călugăr Isaia Vicol Dioclias, cu care a fugit părăsindu-și familia. Renunță și la postul de slujitor al bisericii din cauza unei legi prin care era interzis cumulul de funcții la stat și, așa, poate da divorț. Între timp o cunoaște pe Tinca, nepoata diaconului Vartic, pe numele căreia a cumpărat Bojdeuca din Țicău, care îi va fi alături toată viața, fără a se mai căsători legal. Se spune că mânca mult și era o fire cam avară, meteahnă deprinsă din greutățile prin care a trecut în viață, în schimb nu era nimeni care să iubească pisicile ca el. Lumea povestește că atunci când doamna Tinca l-a găsit mort avea pe piept și în jurul său toate cele 21 de pisici pe care le-a adunat în ultimii ani de viață.

L-a cunoscut pe Mihai Eminescu în 1875, când poetul a fost numit într-o comisie de examinare a cărților didactice, între care și cele scrise de Creangă. În raportul întocmit, Eminescu apreciază activitatea deosebită a dascălului Creangă, iar, în baza referințelor sale, fiind acum ministru, Titu Maiorescu remarcă și dă aprobare să fie introdusă în școli lucrarea Metoda noua de scriere si cetire pentru uzul clasei I primare, scrisă încă din 1867, unul din primele abecedare românești. Creangă a scris și alte lucrări didactice, singur sau împreună cu alți autori, între care „Învățătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove și buchii, cuprinzând învățături morale și instructive„, Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică, etc., ceea ce denotă grija și dragostea pe care o avea față de copii, cărora le-a dedicat cele mai multe din cărțile sale.

Tot în acest an Eminescu  îl introduce în Junimea și de atunci Creangă începe să publice în Convorbiri literare. Un alt mărțișor prins cu dragoste pe pieptul culturii române de o elită de intelectuali curajoși dar mai ales patrioți. Revista a apărut la Iași în ziua de  1 martie 1867 sub auspiciile Societății Junimea condusă de Titu Maiorescu, și a avut un rol deosebit în formarea limbii și literaturii române moderne. Propusă inițial ca un Jurnal în care membrii Junimii să-și publice scrierile, Iacob Negruzzi sugerează numele revistei al cărei prim diriguitor a fost ales. Între cei care au publicat în Convorbiri literare au fost nume de prestigiu ale culturii clasice românești între care îi amintim  pe M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici, I. L. Caragiale, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Octavian Goga, I. Al. Brătescu Voinești, Dinu Zamfirescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Rădulescu Motru, P. P. Negulescu etc.

Încă de când s-au cunoscut, între cei doi titani ai culturii noastre naționale se leagă o prietenie sinceră care a durat toată viața. Eminescu se va muta pentru o vreme în Bojdeuca lui Creangă din Țicău și, în timp ce vor petrece zile întregi împreună, îl va sfătui pe bădița Ion, cum îi plăcea să-i spună, să-și scrie Amintirile din copilărie pe lângă poveștile nemuritoare pe care a început să le publice.

Din 1879 Creangă începe să aibă probleme de sănătate, care se agravează după 1882, trebuind să-și ia perioade lungi de concediu medical, și tot mai greu putea face servici. Avea epilepsie, boală moștenită de la mama lui, netratabilă în acea vreme. Aflând din presă de moartea bunului său prieten, bădița Mihai, iar la scurt timp și a Veronicăi Micle, boala se agravează și mai mult, astfel că pe 31 decembrie 1889 face un atac cerebral și își dă sfârșitul la numai 53 de ani, fiind înmormântat pe 2 ianuarie 1890 în cimitirul Eternitatea din Iași. Astfel pălește pe Pământ un nou astru al culturii neamului nostru care, prin opera sa nemuritoare, a adus căldură și lumină în sufletele românilor. La fel ca multe alte personalități marcante, Creangă a trăit în sărăcie, iar în timpul vieții puțini au apreciat la adevărata măsură valoarea inestimabilă a operei sale pentru literatura română. Lucrările scrise vor fi mai ales postume, multe editate prin grija fiului său, ajuns un bun și cunoscut arhitect, dar și a marelui om politic și de cultură Titu Maiorescu, care i-a apreciat valoarea, la fel cum a făcut cu Eminescu și alți aștri ai culturii române. Astfel, sfârșitul terestru al lui Creangă a fost asemenea eliberării din temniță a soarelui, care abia după ce a fost pus în libertate a putut să ofere lumina sa dătătoare de viață. Pentru că omul nu știe să aprecieze astrul care strălucește lângă el și îl caută cu privirile doar pe Cer, la fel cum nu l-au apreciat pe Iisus, alegând să-L dea morții prin răstignire. Dar și într-un caz și altul moartea va avea un rol eliberator, Iisus a înviat din morți dovedind lumii Adevărul adus de El, iar Creangă va lua viață prin recunoașterea postumă a creației sale.

Adevărat mărțișor al românilor, Ion Creangă este asemenea soarelui care, luând chip de om, a poposit pentru o vreme printre urmașii dacilor din vechime, oferindu-ne din lumina și căldura lui îmbietoare care ne aduce și azi liniștea și zâmbetul pe buze în serile când istoviți după povara unei zile de muncă luăm în mână una din cărțile sale. Măcar în aceste momente să ne străduim să-i aducem prinosul gândurilor noastre frumoase și, asemenea cavalerului dac, să-l doborâm pe căpcăunul cel rău care ar vrea să-l închidă la fel cum încearcă și cu alți aștri strălucitori pe care i-a dat Dumnezeu poporului român. Cu falxul adevărului în mână să redăm libertatea astrului sacru pentru a ne bucura și astăzi de lumina trimisă cu atâta dragoste asupra poporului din care și el a făcut parte, pe care l-a iubit și i-a închinat viața. Iar, împreună cu mărțișorul primit de la cei dragi în această zi memorabilă de 1 Martie, să purtăm cu mândrie și mărțișorul răsărit sub privirile calde a acestui soare al românilor care poartă numele de Ion Creangă, și care cu poveștile lui de neuitat a topit zăpada care ne-a încătușat sufletul lăsând să se reverse prin el fiorii calzi ai iubirii divine, plăpânzii și gingașii ghiocei, care au prins viață în inima noastră. Să ne bucurăm de puritatea lor și să păstrăm un moment de reculegere în memoria celui care s-a născut în ziua de 1 Martie pe pământ românesc, pentru a ne oferi din lumina lui câtă vreme vom mai trăi ca națiune.

Trezește-te popor român din letargie, nu lăsa pe nimeni să-ți pângărească eroii și aștrii care îți luminează calea spre Rai, fără de care ai fi sortit pieirii, căci numai prin ei trăim și vorbim românește, această limbă dulce și atât de frumoasă, la care și ei și-au adus prinosul!

Distribuie pe:
Mai multe Cultură
Comentarii închise.

Recomandări

27 martie 1918: Act istoric de importanță majoră în Istoria Modernă a României

Sfârșitul lunii lui mărțișor ne aduce odată cu vestitorii primăverii care dau în fiecare a…