Acasă Cultură Făuritori și martiri ai Unirii Basarabiei cu România (IV)

Făuritori și martiri ai Unirii Basarabiei cu România (IV)

Alexei Mateevici (1888-1917) preot militar, unionist convins, poet basarbean și veritabil român

Alexei Mateevici s-a născut la 28 martie 1888 în satul Căinari, Tighina, provine dintr-o familie de preoți cu vechi tradiții românești. Tatăl lui, preotul Mihai, era abonat la revista ”Albina” din care fiul Alexe învăța limba română scrisă în proză și poezie. Mama poetului, Nadejda, se trăgea din vechea familie de preoți moldoveni Neaga. Alexei Mateevici urmează şcoala primară în satul Zaim, unde se mutaseră părinţii săi, trăind într-un mediu în care circulau încă vechile legende şi tradiţii româneşti – o formă de rezistenţă la presiunile Imperiului Ţarist. În 1897, este înscris la Şcoala teologică din Chişinău, pe care o absolveşte în 1902 cu o diplomă de laudă. Urmează Seminarul Teologic din Chişinău, pe care îl absolveşte în 1910. Aici s-a împrietenit cu viitorul sculptor Alexandru Plămădeală.

A debutat publicistic în anul 1906, în ziarul Basarabia, cu o corespondenţă intitulată Chestia preoţească – un articol de critică la adresa unor categorii de slujitori ai cultului. Materialul a atras atenţia redacţiei, care i-a propus funcţia de colaborator permanent. Următoarele articole publicate, deşi erau mai puţin critice şi mai tolerante, reflectau asupra unor comportamente nedemne de identitatea şi statutul unui preot, trasând datorii obligatorii pentru slujitorii cultului.

În alte articole, trata probleme de ordin social-politic. Cele mai reprezentative materiale pe care le-a publicat în acest domeniu, în anii 1906-1907, sunt Lupta moldovenilor pentru drepturi; Ce ne trebuie nouă?; Alegerile. O altă temă dureroasă pentru viitorul poet erau problemele culturii spirituale basarabene la intersecţia secolelor XIX-XX. În articolul Unirea culturală (1906), susţine că o cauză a crizei social-economice ar fi lipsa de cultură. Alexei Mateevici vedea soluţionarea acestor probleme prin realizarea unor largi reforme culturale, propuse în articole Spre lumină (1906), Tovărăşiile culturale (1907),  etc.

În 1907 îi apar poeziile Ţăranii, Eu cânt, Ţara, articolele Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni şi  Din cântecele poporane ale Basarabiei (Basarabia nr.1 și nr.11).

În 1910, devine student bursier la Academia teologică din Kiev, pe care o absolveşte în 1912. În acei ani, după mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică: M. Lermontov, A. Puşkin, A. Fet, F. Briusov, G. Derjavin, A. Cehov, C. Batiuşkov – şi reuşeşte să-şi întreţină, din banii primiţi pe traduceri, mama rămasă văduvă în 1906. Studiază trecutul istoric şi cultural al poporului său, scrie și propovăduiește patriotismul. Totuşi, refugiul în lectură nu l-a împiedicat, ba chiar l-a atras să participe la mișcarea națională a studenților moldoveni, ”Deşteptarea”. Aici s-a împrietenit cu Simion Murafa, publicistul Gr. M. Ionescu, Daniel Ciugureanu, Ştefan Berechet, Ştefan Ciobanu. Trăia ideile naţionale cu o intensitate şi o emotivitate deosebită, după cum o mărturiseşte unul dintre textele poetice pe care le-a scris în acea perioadă: Blestem-invectivă împăratului Alexandru I la centenarul răpirii Basarabiei, 1812-1912: “Împărate-ncornorate,/ Spune-mi unde eşti tu, unde,/ La tine să pot pătrunde,/ Ca să te întreb fârtate,/ Ţarul ţării de nebuni,/ Spune-mi unde eşti tu azi,/ Să te-ntreb eu în răgaz:/ Pentru ce-mi furaşi, pirate,/ Scump pământul din străbuni?!…/ Spune-mi unde eşti tu azi,/ Ca să te stropesc cu gaz,/ Să-ţi dau foc din temelie,/ Ca să arzi ca o făclie/ Pe străzile capitalei,/ La serbarea centenarei/ Basarabiei răpită/ Din Moldova cotropită!“

Atrăgând tot mai mult atenţia asupra tradiţiilor poporului român – pe care le cunoscuse “la prima sursă” în satul Zaim, dar pe care voia să le pună în valoare la nivel ştiinţific – decide să-şi susţină licenţa pe tema: Elemente religioase ale folclorului moldovenesc. Îi scrie celebrului profesor român Ioan Bianu:

” … Mă aflu în anul al III-lea, în ajunul tezei de licenţă (pe ruseşte, „candidăţie“). Din copilărie am avut multă dragoste pentru poporul părinţilor mei, ignorat de stăpânii săi de astăzi şi de ştiinţa lor oficială chiar până la tăgăduirea existenţei sale etnice şi până la confundarea lui ba cu tătarii ba cu ţiganii. M-a atras totdeauna cu o putere deosebită folclorul românilor noştri, datinile, poveştile strămoşeşti, frumoasele legende şi cântece poporane… Am şi scris câte ceva prin ediţii ruseşti şi româneşti din Basarabia (ziarul „Basarabia“ din 1906—1907). Dar nevoia cea mare mi-a fost că n-am avut cărţi trebuincioase spre călăuză. Am fost cu totul izolat de literatura folcloristică din Regat, de bogatele culegeri ale părintelui Marian, de cercetările adânci ale dlor A.Şăineanu,  şi O. Densusianu şi alţii, dintre care şi acum multe le cunosc mai mult pe nume. Îmi aduc aminte uimirea ce m-a cuprins când am văzut întâmplător în Basarabia, într-o casă de buni români, culegerile voluminoase ale părintelui Marian. Am rămas împietrit. Nu-i nici de minune când îţi aduci aminte că chiar un Eminescu popular e rara avis în Basarabia. Foametea de cărţi în limba mumă la noi e de nedescris. … Cât pentru etnografie şi folcloristică, aproape nimic. Asta totdeauna mi-a întărit îndemnul meu de a lucra anume în această sferă mai mult decât pe tărâmul popularizării istoriei noastre naţionale, de care eu, de asemenea, mă ocup.

Asta mă face şi acum, la alegerea subiectului de teză, să mă opresc asupra ”Elementelor religioase ale folclorului moldovenesc” şi să mă îndrept către bunătatea d-tale cu călduroasa rugăminte de a mă înzestra gratis cu ediţiile Academiei Române folcloristice şi privitoare la folclor, spre executarea cuvenită a acestei lucrări ştiinţifice. … După terminarea lucrării, toate cărţile, ce acum vă rog să mi le trimiteţi imediat mie, vor fi trecute de mine în proprietatea Bibliotecii Academiei noastre, ce este foarte săracă în ediţii româneşti, cu toate că românii din Regat şi din Basarabia niciodată n-au lipsit dintre studenţii acestei Academii.”

În 1914, îşi susţine licenţa în teologie. Se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi şi se întoarce la Chişinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învăţase. În anii 1914-1915 este hirotonisit preot.

În perioada 1910-1915, a publicat în ziarele Basarabia şi Luminătorul lucrări originale: versuri lirice şi religioase, schiţa Toamna, dar şi o serie de studii ştiinţifice din diferite domenii: lingvistică (Monumentele influenţei bisericeşti asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti), etnografie (Motive religioase în credinţele şi obiceiurile moldovenilor din Basarabia), exegeză dogmatică (Ideile lui L.N. Tolstoi despre religie şi aprecierea lor),istoria bisericii (Când şi cum s-au încreştinat moldovenii; Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni) estetică şi filosofie (Bocetele de înmormântare, texte ce tratează influenţa bisericii asupra formării limbii române, concepţia estetică a lui Fechner, etc).

În cercetarea folclorului, s-a axat pe studierea unor largi orizonturi de ale parametrilor creaţiei populare orale, dar şi a condiţiilor existenţiale ale umanităţii în general. Pentru A. Mateevici, aprecierea estetică a creaţiei populare orale era secundară criteriilor originalităţii, veridicităţii şi individualităţii. Fără a fi blocat în propriile convingeri religioase, cum s-ar fi aşteptat unii, autorul se pronunţă explicit, în cadrul acestor studii, pe marginea corelaţiilor dintre păgânism şi creştinism.

Dar viaţa de cercetător, preot şi profesor i-a fost perturbată de începutul Primului Război Mondial. În acea perioadă în Basarabia erau vremuri tulburi. Guvernul țarist distrugea familiile băștinașilor moldoveni, recruta zeci de mii de țărani tineri, inclusiv intelectuali moldoveni, trimițându-i ”carne de tun” la război. A.Mateevici a fost trimis pe frontul din Galiţia, în calitate de preot militar, în cadrul Armatei Ruse, divizia 34 şi 71. La momentul intrării României în război, a fost transferat pe Frontul român, unde a fost martorul bătăliilor de la Mărăşeşti, asigurând susţinerea spirituală atât de necesară combatanţilor. În luptele de la Mărăşeşti, a slujit în Armata  a IV-a rusă, Divizia 11, care, împreună cu unităţile militare româneşti ale Armatei I-a au opus o rezistenţă eroică armatelor germane, conduse de feldmareşalul von Mackensen.

Atunci a avut ocazia de a-i cunoaşte pe soldaţii şi ofiţerii români. Îşi împlinea cu dăruire de sine datoria creştină faţă de cei căzuţi în lupte, răniţi şi chinuiţi de suferinţele războiului, de frig şi de boală, stând la căpătâiul răniţilor şi muribunzilor, indiferent de naţionalitatea lor şi de convingerile politice, în lungi conversaţii în care îi ajuta să treacă peste greutăţile cu care se confruntau.

Contemporanii săi spuneau despre preotul militar Alexe Mateevici că era blând, omănos și plin de curaj și bărbăție. Unii ostași mai tineri erau înfricoșați de război, de bubuiturile obuzelor, de iluminatul exploziilor, de rafalele de mitraliere, de strigătul înspăimântător al răniților, de ostașii morți, care după bătălie erau strânși de pe pozițiile de luptă ca niște obiecte, echipamente militare. Și atunci preotul Alexe îi ajuta să scape de frica morții, întărindu-le duhul, prin educație și dragoste față de Dumnezeu, el îi ajuta pe ostași ca să devină mai tari și mai curajoși în luptă. A fost supranumit preotul și poetul soldaților pentru felul în care știa să fie alături de ei în momentele cele mai grele.

Preotul militar Alexe Mateevici era și un mare patriot, un mare cunoscător al obiceiurilor și folclorului românesc, era îndrăgostit de poezie, fiind considerat poetul soldaților. Ostașii moldoveni povesteau, că la vetrele ostășești, în zilele de duminică după încetarea focurilor, în amurgul serilor, în jurul poetului militar se adunau sute de ostași ca să-i asculte predica, opera, poezia. Aici , la aceste careuri ostășești, poetul și preotul Mateevici le insufla ostașilor moldoveni dragostea față de țara lor, de trecutul istoric al românilor, le vorbea despre limba vechilor cazanii.

Militarul Alexe Mateevici a fost un luptător curajos pentru cauza națională a românilor moldoveni, le-a insuflat pe front soldaților, fii de șărani, libertatea și dezrobirea, ăi îndemna pe soldații basarabeni să fie mai aproape de Comitetele Ostășești Moldovenești.

O vie caracterizare a lui Alexei Mateevici o oferea scriitorul Nichifor Crainic: “Pe părintele Mateevici l-am cunoscut la Iaşi în 1917, vara. Parcă îl vad şi acum: bărbat voinic, spătos şi rumen, în anteriu cenuşiu rusesc, cu barbă apostolică blondă, … avea în cuvinte şi în zâmbet o blândeţe impresionantă, care te-mprietenea fără zăbavă.”

Relatez mai jos o întâmplare de pe front cu totul deosebită, povestită de soldatul Munteanu Vasile, membru ai Comitetului Ostășesc din Iași, despre autoritatea și curajul preotului Alexei Mateevici în fața ostașilor Armatei ruse: ”…După o luptă crâncenă pe poziția Varnița-Adjud, atac nereușit al germanilor, între liniile de fronturi erau cadavrele unor soldați germani, care împrăștiau un miros greu de suportat. Într-una din zile, după propunerea preotului militar Mateevici și aprobarea comandantului de regiment, părintele îmbrăcat în haină duhovnicească și cu crucea în mână, urcă curajos pe parapetul tranșeei. Face semne adversarului, atrăgând atenția nemților că vrea să vină spre ei. Se strecoară apoi prin rețelele de sârmă ghimpată și se apropie de cadavrele ostașilor germani, înghenunchind lângă ei. Citește un timp la capetele morților, apoi iarăși prin semne invită pe nemți să-și ridice morții. După puțin timp, patru nemți cu două brancarde ies din șanțurile lor, ajunși lângă preot îl salută militărește, își iau morții și pleacă înapoi în liniile de apărare, iar preotul Mateevici revine liniștit în tranșeele armatei ruse….”

Preotul Alexei Mateevici cere permisiunea de la Comandantul Diviziei 71 ruse, a decis să-şi întrerupă, pentru două săptămâni, păstorirea de suflete pe acest teren al groazei care era războiul, pentru a participa la  Congresul învăţătorilor, la 25-26 mai 1917, la Chişinău. La congres participaseră învăţători basarabeni invitați din satele Basarabiei, inclusiv din localitățile moldovenești de peste Nistru.

Pe agenda congresului, unul dintre cele mai importante puncte era naţionalizarea şcolii, dar trimişii imperiali şi provocatorii încercau să găsească pretexte, cum că limba română ar fi una săracă, comparabilă doar cu limbile de câteva sute de cuvinte ale eschimoşilor, populație din Siberia de nord. Cu atât mai mare a fost şocul acestor emisari când Mateevici, în deschiderea congresului, a citit textul poeziei Limba noastră, una din cele mai frumoase poezii ce s-au scris în literatura noastră:

”…

Limba noastră-i limbă sfântă,

Limba vechilor cazanii,

Care-o plâng și care-o cântă

Pe la vatra lor țăranii.

 

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată,

Un șirag de piatră rară

Pe moșie revărsată.”

Poetul Ion Buzdugan, martor ocular al acelui eveniment, afirmă, în memoriile sale: “Poezia a căzut ca o scânteie într-un zăcământ de trotil! … În picioare, după fiecare strofă, toţi participanţii la congres – şi erau peste 1.200! – aclamau frenetic, în lacrimi, dezlănţuiţi: „Bravo, Mateevici!“, „Trăiască Eminescul Basarabiei noastre!“, „Trăiască Limba românească!“ Se îmbrăţăşau cunoscuţi şi necunoscuţi. Locurile erau părăsite şi toţi ne aflam în acea clipă atât de uniţi, atât de fraţi, atât de nediferenţiaţi în marile doruri, atât de ştiuţi unul altuia, cum se află doar neamurile la mari răspântii ale existenţei lor…

Aş vrea să nu exagerez – căci este greu să fii crezut –, dar ovaţiile n-au durat mai puţin de două ore… Dar ce, ovaţii au fost? I-aş zice comuniunea, i-aş spune sublimul, l-aş numi miracol al neamului, care apare o dată la o mie de ani…”

Dar poate la fel de importante ca şi poezia au fost şi îndemnurile rostite de preotul şi poetul Alexei Mateevici în cadrul discursului său, prezentat cu autoritatea blândă pe care i-o confereau ambele calităţi, dar şi cu forţa pe care i-o dăruiau convingerile sale profunde: ” Am venit să întâmpin şi eu această sfântă zi … Ca unul care vin cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frăţeşti. … Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!

Al doilea sfat e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toţi sunt uniţi asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alţii — cei mai puţini — români. Ei bine, dacă aţi luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. (Aplauze.) Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi! (Aplauze.)

Asta nu însemnează separatism, căci şi cei din Transilvania, şi cei din Bucovina, şi cei din America se numesc tot români.

Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor, şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii.

Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumina dreaptă.

Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să staţi cu mare putere la straja intereselor naţionale. Să trăim bine şi cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna.

Dacă vom fi slabi în lupta pentru viaţă, vom fi înghiţiţi de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru şi să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obşte, naţionale.

Şi, în sfârşit, sfatul cel din urmă al meu e: să nu uităm norodul, ţărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea ţărănimii e în noi, şi a noastră în ea.

Rog pe bunul Dumnezeu şi sunt încredinţat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obştesc. El ne va trimite fericirea neamului şi a d-voastră.”

Nici unul dintre scriitorii basarabeni înainte de Unire nu cunoștea atât de bine ca Alexe Mateeici limba poporană și ”limba vechilor cazanii”. Limba copilăriei lui și-o îmbogățește prin cititul cărților bisericești, iar mai târziu și-o perfecționează la redacția ziarului ”Basarabia”, a ”Vieții Basarabiei”, a ”Luminatorului” și a ”Cuvântului moldovenesc”.

Ofițerul basarabean Dm.Bogos, care îl cunoștea pe preotul militar Alexe Mateevici scrie: ”.. pe front slujea serviciul religios în biserici, dar când nu se putea, slujea pe câmpul de luptă, sau în altare improvizate, în pădure… ”

”…Când putea scăpa de pe front, participa la mișcarea intelectualilor basarabeni pentru românizarea Basarabiei și pentru pregătirea Unirii cu România…”.

De la Alexei Mateevici ne-au rămas o seamă de poezii, din care ”Limba română” închide în ea tot zbuciumul neamului românesc. Toată lupta de dezrobire și de păstrare a românismului pentru ca să-l vadă în slava cuvenită. Deși a scris puține poezii, este poetul care rămâne mai mult ca oricare, numai al românilor basarabeni, fiindcă a cântat mai mult Basarabia. Tocmai când poezia lui pornise năvalnic,  moartea i-a pus stavilă însuflețirii lui. Moare la 13 august 1917 ca un ostaș, ca un erou pe câmpul de luptă a frontului românesc, răpus de o boală cumplită din acea perioadă, tifosul abdominal. Totuși în istoria literară, Alexei Mateevici rămâne luptătorul scrisului românesc și un mare patriot.

Nici unul din poeții noștri de până acum n-a mai proslăvit în cuvinte și imagini limba noastră.

La mormântul său din Cimitirul Armenesc din Chișinău, vechiul prieten şi coleg Alexandru Plămădeală i-a înălţat un bust – dar, în afară de acest semn formal, Mateevici a rămas în sufletele tuturor românilor care au auzit vreodată versurile poemului Limba noastră şi au atras atenţia la profunda spiritualitate pe care o transmite.

Autor: col.(r), conf.univ. dr.Anatol Munteanu, membru AOȘR

 

Bibliografie:

1.Chiriac, Vlad,Alexei Mateevici, Știința, Chișinău, 2003

2.Ziarul Basarabia, nr.1-12, Chișinău, 1906

3.Ziarul ”Luminătorul”, Chișinău, 1910, 1914.

4.Buzdugan, Ion, Primul Congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia, rev. Școala moldovenească nr.2-4, Chișinău, 1917

5.Crainic N., Un preot al renașterii Basarabiei: Alexe Mateevici, Cuvântul Moldovenesc, Chișinău, 1917

6.Țepordei V., Despre moartea preotului-poet Alexei Mateevici, Glasul Naţiunii, 1995.

Evaluare articol
Mai multe Cultură
Comentariile sunt închise.

Recomandări

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie de Mihai Eminescu   Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Rom…