Acasă Cultură Eveniment cultural la Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava

Eveniment cultural la Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava

Cu  ocazia  celei de-a V-a  ediții a  Simpozionului  național cu participare internațională  „Contribuția bibliotecii la  afirmarea diversității  culturale în spațiul românesc ”, la data de 15 iulie 2021, scriitorul  Andrei Breabăn  și-a lansat volumul de eseuri  „Și dacă mâine ar veni…”, cât și a unor romane istorice consacrate Marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

Evenimentul a avut loc la Universitatea Ștefan ce Mare din Suceava.

Prezentarea lansării de carte a fost susținută de Alexandru  Ovidiu  Vintilă – Președintele Societății Scriitorilor Bucovineni și redactor-șef al revistei ”Bucovina Literară”.

Scriitorul Andrei Breabăn a susținut un discurs:

<<Nu-mi voi începe cuvântul cu cărțile pe care le lansez,  ci cu câteva rânduri primite zilele trecute de la o un prieten bun. Citindu-le, am înțeles și mai mult rostul scrierilor mele și nevoia de a  se trage un semnal de alarmă asupra învățământului românesc, ca toți cei implicați în educația copiilor, a noii generații ce vine în urma noastră, să facem ceva pentru a-i orienta  și spre cunoașterea istoriei poporului nostru, spre iubirea de țară, de limbă și de neam.

Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”, spunea în urmă cu mai puțin de un veac  titanul istoriei românești,  Nicolae Iorga, pe care l-am numit într-un eseu de-al meu, apărut recent în „Cadran politic”, „Everestul României”. Și câtă dreptate avea! Evenimentele din ultima vreme îi confirmă cu tărie spusele. Dar înainte de a-mi argumenta afirmația vă rog să aveți răbdare să dau citire rândurilor despre care am pomenit.

România, țara noastră, este una din țările cele mai frumoase și mai bogate din lume. Are munți frumoși cu păduri de brazi și de fagi, cu mine de sare , de aur și argint, cu izvoare de petrol. Are dealuri cu păduri de stejari, cu tot felul de pomi roditori, pruni, meri, peri, cu vii și cu livezi înflorite. Are câmpii peste cari ochiul se pierde acoperite cu grâu, cu orz, cu porumb, până la Dunărea albastră și până la Marea cea Neagră.

Este udată de ape multe și mari, Nistrul, Prutul, Siretul, Tisa, Mureșul, Jiul, Oltul, afară de o mulțime altele.

Dunărea este podoaba râurilor din lume. Ea este lată, adâncă, trece prin țări multe, ca nici un alt râu, iar noi Românii stăpânim amândouă malurile , tocmai în partea cea mai însemnată, la gurile ei.

Noi Românii trebuie să iubim țara noastră, să fim muncitori, ca să ne folosim de bogățiile ei. Să fim uniți între noi, căci pământul nostru bogat deschide pofta altora ca să ni-l iea și ca să ne învrăjbească, spre a ne slăbi. Să fim cinstiți și drepți, să apărăm ceea ce este al nostru, dar să dăm și altora ceea ce este dreptul lor.”

De unde credeți că făceau parte aceste rânduri care te fac să plângi atunci când le citești? Din o lucrare a unui mare istoric? Din un eseu eminescian cumva?

Nicicum, doamnelor și domnilor invitați. Rândurile pe care le-am citit fac parte dintr – un manual de istorie care se preda elevilor din clasa I în anul 1929. Epoca de aur a României moderne a cărei vârf a fost atins prin desăvârșirea Marii Uniri în 1 Decembrie 1918.O epocă marcată de personalități geniale care știau să bată cu pumnul în masă pentru apărarea valorilor naționale, între cei mai cunoscuți fiind Ion C. Brătianu, C.A. Rosseti, Mihail Kogălniceanu, N. Bălcescu, V. Alecsandri, Al. I. Cuza și mulți alții. Oameni devotați țării și nu intereselor lor, unii și-au jertfit averile și chiar viața pentru împlinirea idealurilor pentru care au luptat.

Pesemne că mulți dintre domniile voastre se vor mira și pe bună dreptate, cum reușeau pe atunci profesorii să insufle copiilor dragostea față de țară încă din  momentul când făceau primii pași în procesul de educație, iar acum frunzărești în zadar manualele școlare, chiar a elevilor din clasele mai mari și nu întâlnești astfel de cuvinte. Ce să ne deosebească acum de generația de care am pomenit? Au greșit ei sau greșim noi?

Răspunsul la această întrebare îl găsim în tot ce se întâmplă în zilele noastre când suntem ținta unor atacuri concentrate, care vin din toate părțile, menite să ducă la deznaționalizarea noilor generații, prin care tinerii noștri să fie îndepărtați intenționat de la cunoașterea valorilor naționale, a trecutului strămoșilor lor, a eroilor și faptelor de luptă care au fost duse pentru ca azi să fim creștini și să vorbim în frumoasa noastră limbă, una din cele mai vechi din toată Europa. Iar asta în vreme ce în alte țări spiritul naționalist se intensifică, când celelalte țări europene își protejează valorile naționale, state în care deși trăiesc și alte grupuri etnice, acestea sunt obligate prin lege să se manifeste în cadrul național al țării unde trăiesc. Ca să nu vorbim de statele vecine nouă unde românii au statut de slugi pe pământul care de drept este a lor și le este frică până și să vorbească românește.

O Europă unită în opinia mea nu presupune renunțarea la tradiții și la specificul național ci pe respectarea acestora, așa cum și SUA s-au format cu respectarea identității statelor care au aderat, iar experiența celor două veacuri de democrație americană dovedește că principiile pe care s-au fundamentat au fost realiste și au rezistat în timp. Tocmai această diversificare conferă frumsețe și trăinicie unei adevărate Uniuni a națiunilor care trăiesc în Europa, mult prea înverșunate între ele de nenumăratele veacuri marcate de bătălile pe care le-au dus. Nu cred că există două țări europene vecine între care să nu se fi păstrat animozități și stări tensionale, reminiscențe  ale disputelor de demult. De aceea, soluția unei Europe unite este salutară, ea fiind singura care poate să rezolve toate problemele conflictuale care au transformat bătrânul continent într-un butoi de pulbere căruia îi trebuie doar o scânteie ca să explodeze, numai că ea ar trebui fundamentată pe principii care să respecte drepturile și identitatea fiecărei națiuni în parte și nu prin revigorarea unui nou Imperiu în care să fim slugi la un nou stăpân. Cꞌapoi  am ajunge la vorba lui Moș Ion Roată,

Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-ați poruncit  să aducem bolovanul, dar n-ați pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneați ꞌdinioară, că de acum toți au să ieie parte la sarcini de la vlădică până la opincă…Iar de la bolovanul dumneavoastră am înțeles așa, că până acum noi, țăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.. Să dea Domnul, cucoane să fie altfel, că mie unuia, nu mi-ar părea rău…”

Câtă asemănare cu ceea ce se petrece azi în bătrâna noastră Europă…Să dea bunul Dumnezeu să mă înșel și să nu fie așa…

În acest context se înscriu și cărțile pe care le am în față, care au fost scrise în acești doi ani grei ai pandemiei care ne-au ținut izolați în case, virusul politic contribuind la  înstrăinarea între oameni, cel mai ușor mod de a-i manipula și de a-i opri să se manifeste. Aceasta este una din temele care a inspirat o parte din eseurile cuprinse în volumul ”Și dacă mâine ar veni…”.

Un alt ax central în jurul căruia gravitează multe din eseurile din această carte este „Antiromânismul românesc”, cea mai perversă armă psihologică de dezbinare a unui popor și de îndepărtare a acestuia de la propriile sale valori. Atinși de acest flagel oamenii ajung să se urască unii pe alții și să se mănânce între ei mai rău decât câinii. Nesocotindu-și trecutul și eroii nu au nici un zid de apărare și astfel devin vulnerabili în fața oricui dușman.

Experimentată de câteva veacuri, această armă a fost folosită la început pentru a ne ține supuși regatelor vecine prin învrăjbirea unora împotriva celorlalți, evoluția medievală a țărilor române fiind marcată  de necontenite trădări și lupte interne pentru tron. Pentru a-mi argumenta afirmația redau dintr-un act de închinare cerut de regele Vladislav Jegiello al Regatului Poloniei boierilor moldoveni în vremea voievodului Ștefan I. Prin acest act semnat separat de omagiul de vasalitate al domnului Moldovei, boierii se obligau că dacă acesta „n-ar vrea să fie ascultător, noi vom rămânea pe lângă domnitor, pe lângă crai, și pe lângă coroana crăiei Poloniei și să stăm cu dânșii în contra acestor domnitori, voievozi”.

Cu toate acestea, spiritul național a învins datorită unor personalități geniale care au apărut la momentul potrivit și astfel am reușit să edificăm un stat național mare și puternic, care avea să graviteze liber pe harta Europei și a lumii. Se știe că acest lucru nu a convenit marilor puteri  europene care aveau să-și perfecționeze armele perfide cu care acționau pentru a ne dezbina și astfel să ne destrame din nou. Se știe că în parte planul le-a reușit în acel an odios 1940 când cei doi  tirani Hitler și Stalin, profitând de starea de instabilitate și de haos care s-a creat în România au rupt teritorii mari din pământul strămoșesc, atât din Transilvania cât și din Moldova lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Lipsa unor oameni politici destoinici cum au fost pașoptiștii și cei care au edificat Marea Unire a făcut să nu aibă cine ne apăra la negocierile de pace care au urmat celui de-al doilea război mondial, deși România  a dat jertfe mai mari decât Franța și alte state care s-au plasat în tabăra învingătoare în anihilarea fiarei hitleriste. Oferiți pe tavă bolșevicilor, am rămas mai departe o țară trunchiată, care și acum își linge rănile supurante iar frații noștri  aflați sub stăpânire străină încep să uite a vorbi românește, fiind lipsiți de orice drepturi naționale.

Numai că cei care ne vor răul nu se vor opri aici. Ei ar vrea să ne uităm istoria și strămoșii, să ne denigrăm singuri eroii și celelalte personalități marcante ale neamului nostru, liantul care încă ne mai ține uniți. Iar asta o fac strecurându-ne picătură cu picătură din veninul trădării și al dezbinării, plăsmuind imagini denaturate despre eroii poporului român sau inventând tot felul de povești lipsite de orice adevăr.

Este motivul pentru care în eseurile dedicate mai ales antiromânismului românesc, dar și în altele, trag un semnal de alarmă cu privire la unele acțiuni menite să ne dezbine și să ne îndepărteze de identitatea noastră națională pe care ar trebui să le parăm până nu va fi prea târziu. Ca principal argument readuc amintirea Marelui Erou Național a tuturor Românilor căruia i-am consacrat aceste cărți, care, cu tristețe  îi mărturisea pe patul de suferință , medicului venețian Matteo Murian, „eu sunt înconjurat de dușmani din toate părțile și am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei țări, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut 2”.

Nu aș vrea să se înțeleagă cumva că am avea ceva cu străinii, românii au fost dintotdeauna un popor primitor și ospitalier, lucru de altfel recunoscut de mulți dintre ei. Se știe că încă din vremea primilor voievozi, în Țările Române și-au găsit adăpost atât armenii a căror țară a fost invadată de păgâni, mai târziu cehii adepți a lui Jan Hus, cât și tot felul de alți refugiați cu care am trăit în pace și prietenie. Unii dintre cei mai buni prieteni ai lui Ștefan cel Mare au fost secuii și sașii  din Transilvania, dar la fel de bine se înțelegea cu greci, bulgari, sârbi, venețieni, genovezi sau cu alte nații din toată lumea. Singura condiție era ca toți să respecte legea țării, iar atunci când nu o făceau, Voievodul era ferm și lua de îndată măsuri, nu cum se întâmplă în vremurile noastre. Aș vrea să dau un exemplu mai bine cunoscut. Mai mulți membri ai Ordinului Franciscan s-au aciuit în Moldova încă din vremea lui Lațcu Vodă, bucurându-se de toate drepturile și privilegiile domnitorilor, inclusiv a lui Ștefan cel Mare. Asta până ce voievodul a aflat că franciscanii au convertit și botezat la credința lor o femeie ortodoxă, moldoveancă. La câteva zile de la această întâmplare nici un membru al Ordinului nu se mai afla în Moldova, ei fiind invitați de Voievod să părăsească de îndată Țara. Iată exemplul unui adevărat conducător care știa să vegheze asupra credinței și valorilor naționale a patriei sale, să fie îngăduitor cu toată lumea, dar totodată ferm cu cei care nu respectau legea. Iar ca să închei tot cu Marele Voievod aș reda câteva cuvinte simple, dar pornite din suflet, cum nu am întâlnit la nici un cronicar român, găsite în scrisoarea trimisă Senatului venețian de medicul Matteo Murian  : „Cât despre sus-numitul domn, el este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic, arată bine la trup pentru vârsta sa, dacă această meteahnă nu l-ar fi chinuit, dar sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i aduc o ușurare, după cât pot să-mi dau seama acuma la început.”>>

 

Distribuie pe:
Mai multe Cultură
Comentarii închise.

Recomandări

Polonia se îndreaptă spre Polexit

Cel mai recent sondaj de opinie comandat de Rzeczpospolita arată o creștere a numărului po…