Acasă Cultură Bătălia de la Războieni – eseu

Bătălia de la Războieni – eseu

La 10 ianuarie 1475 sub conducerea înțeleptului și viteazului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei avea să se înscrie una din cele mai glorioase pagini din istoria neamului românesc, o epopee vrednică până și de Cartea de aur a istoriei lumii care cuprinde în ea cele mai mari bătălii care s-au dat de-a lungul veacurilor și mileniilor și numele celor mai mari eroi care au strălucit pe Cerul înstelat al omenirii, a căror exemple de luptă și jertfă vor rămâne pururea nemuritoare.

Zdrobirea imensei armii otomane condusă de eunucul Suleiman Pașa, beglerbegul Rumeliei, cel mai mare general de oști al Imperiului Otoman, a lăsat fără răsuflare toată lumea din acea vreme, fie că erau creștini sau păgâni. De la marele rege Alexandru nu s-a mai văzut un Principe care să fie atât de admirat cum a fost Ștefan cel Mare după obținerea acelei impresionante izbânzi. Până și marea bătălie de la Belgrad condusă de românul Iancu de Hunedoara pălea pe lângă victoria obținută de Ștefan în acea vale mlăștinoasă din apropierea târgului Vaslui unde i-a atras cu atâta chibzuință pe păgâni. Nicicând lumea creștină nu și-a mai plecat fruntea cu atâta evlavie și încredere în fața unei noi raze de lumină și de speranță trimisă de Dumnezeu pentru a o apăra de pericolul păgânătății care era pe cale de a o copleși, mai ales după lovitura năprasnică pe care creștinii au primit-o prin căderea la 29 mai 1453 a Cetății celei Sfinte a lui Constantin cel Mare. Zguduită de acea lovitură teribilă, Biserica lui Hristos avea să primească o gură de oxigen prin nemuritoarea epopee înscrisă de Marele Iancu împreună cu fiul și cumnatul său, Ladislau și Mihai Szilagyi, alături de ei fiind franciscanul Ioan de Capistrano, când și-au pus pieptul lor bărbătesc ca zid de apărare a cauzei creștine. Iată că acum o nouă stea licărește în noaptea care s-a așternut din nou tulburător de rece după moartea marelui erou de la Belgrad. Nicicând speranța învierii nu a fost mai vie ca acum. Nenumărate povești și legende au început să prindă viață în toată lumea, avându-l în centrul lor pe marele erou al creștinătății. Spre el se îndreptau gândurile și nădejdea popoarelor europene înfricoșate de furia fiarei care s-a ridicat dinspre miazăzi și le amenința mai mult ca oricând nu numai credința, ci și libertatea. Tot mai multe cetăți din preajma Imperiului otoman au început să-și plece înspăimântate capetele în fața cererilor amenințătoare ale sultanului Mahomed de a plăti haraci otomanilor. La fel a făcut și Moldova condusă de Petru Aron care în Sfatul Țării din iunie 1455 a consimțit că nu avea de ales și decât să se pună cu tăvălugul care a ruinat Cetatea Constantinopol a ales să trimită sultanului câte 2000 ducați de aur în fiecare an; haraci pe care îl va plăti și Ștefan, care a strâns din dinți și a răbdat până a rezolvat problemele pe care le avea în jurul Moldovei, mai ales cea legată de îndepărtarea rivalului său care îi sta în coastă și aștepta cu ochii larg deschiși un prilej de a se întoarce pe scaunul de domnie. După ce ucigașul tatălui său a fost prins și pedepsit cum se cuvine, Marele și Înțeleptul Voievod și-a întors capul și spre dușmanii creștinătății, refuzând plata tributului începând cu anul 1473. Cu Craiul Cazimir a încheiat alianță încă din primii ani de domnie, iar după ce a dat o lecție Regatului maghiar în Bătălia de la Baia din noaptea de 15 spre 16 decembrie 1467, a început negocieri cu tânărul rege Matiaș, ajungând și cu el la pace și înțelegere. A urmat la rând Hoarda de Aur. Oștile ei prădalnice năvăleau des în Moldova, Podolia și Galiția, pentru apărarea cărora s-au ridicat cetățile Hotin și Camenița. Încercând o noua invazie în Moldova în vara anului 1469, tătarii au fost oprit la Lipnic, imediat ce au trecut Nistrul, între prinși fiind chiar fiul hanului Mamak, pedepsit după lege de Voievod pentru cruzimile pe care le-a săvârșit, între ele fiind și luarea vieții lui Gheorghiță, prietenul din copilărie a lui Ștefan cel Mare.

Zadarnic amenința sultanul, străduindu-se din răsputeri să-l aducă la ascultare pe moldoveanul care s-a răzvrătit. Cuceritorul nu putea înțelege de unde vine curajul Domnului unei țări atât de mici și neînsemnate pe harta lumii, care acum îndrăznea să se pună cu el. Ba mai mult, acest principe necunoscut a avut cutezanța să se amestece până și în Principatul de Magop, înlocuindu-l pe Isac, supusul sultanului, cu cumnatul său, Alexandru, pe care și l-a luat sub ascultare. Fierbând de mânie, Mahomed trimite pe mare puternica sa flotă amenințând Caffa și celelalte colonii ale genovezilor de la Marea Neagră, cu care moldoveanul începuse să negocieze pentru a atrage cât mai mulți aliați. Pentru a-l intimida și pe regele Matiaș și a-l lipsi astfel pe Ștefan de prieteni, sultanul și-a trimis floarea oștirii otomane condusă de eunucul Suleiman Hadâmbul, beilerbeiul Rumeliei să-și facă drum spre regatul maghiar încercând să cotropească Albania și Serbia.

Numai că socotelile sultanului nu s-au potrivit cu cele ale Voievodului Moldovei care a început o intensă corespondență diplomatică cu Uzun Hassan, hanul turcoman al Caramaniei, dușman înverșunat al sultanului, cu Senatul Veneției și chiar cu noul papă, Sixt al IV-lea, care și-a început pontificatul cu propovăduirea unei noi Cruciade antiotomane. Socotindu-se în siguranță din toate părțile, Ștefan a luat el inițiativa, pentru a-l înfuria și mai mult pe sultan. La 8 noiembrie 1473 apare prin surprindere cu vitejii săi la Milcov, pe care îl trece fără să întâmpine rezistență, întâlnind oastea lui Radu cel Frumos în apropiere de Gherghița, pe valea pârâului Vodnău, afluent al Prahovei. După o bătălie care a ținut două zile, între 18-20 noiembrie 1475, supusul Semilunii se refugiază în Cetatea Dâmboviței, apoi la protectorul său Mahomed, lăsând toate steagurile de luptă, ba chiar și pe doamna și fiica sa, Maria Voichița, viitoarea soție a Voievodului.

Această nerușinare îl supără cu adevăratelea pe sultan care îi trimite poruncă grabnică lui Suleiman Hadâmbul să ridice asediul cetății Scutari și să se îndrepte fără întârziere cu toate oștile sale asupra neascultătorului de moldovean care nu numai că nu i-a mai plătit de mai bine de trei ani tributul dar a ajuns să-l sfideze în față, amestecându-se în țările aflate sub ascultarea sa.

Bucuros de schimbarea făcută în Valahia vecină, sperând că astfel și-a făcut un aliat și un prieten, la 28 noiembrie 1476 Ștefan îi scrie papei că este pregătit să se bată și să se jertfească pentru cauza creștinătății, rugându-l să intervină spre a fi sprijinit și de alți principi, pentru „ca noi să nu luptăm singuri, ci cu ajutorul acelor principi.” E singurul lucru pe care l-a cerut, prin care venea chiar el cu fapte și nu cu vorbe în declanșarea mult propovăduitei cruciate antiotomane de care se tot vorbea cu atâta patos la mai toate curțile regale din Europa, al cărei inițiator era chiar papa.

Fără să țină cont că se apropia iarna, iar ienicerii nu erau învățați să lupte în acest anotimp, crezând că cotropirea Moldovei va fi o joacă de copil, Suleiman trece Dunărea cu peste 100.000 oșteni bine înarmați și temeinic pregătiți, socotiți a fi floarea oștirii otomane. Lor li s-au adăugat 30.000 spahii și achingii adunați între timp la Nicopole și Vidin pe unde trec Dunărea în octombrie 1474 și intră în Valahia, unde Laiotă Basarab li se închină uitând de gratitudinea pe care i-o datora lui Ștefan. Pesemne că la fel se întâmplă și în zilele noastre când aceiași lideri de pe Dâmbovița uitând de dragostea cu care i-a primit Moldova la Unirea ce s-a făcut în 1859 renunțând în favoarea lor în alegerea reședinței Principatelor Unite, acum o neglijează cu atâta nonșalanță și perfidie de parcă n-ar mai fi pe harta României. Rămasă fără industrie, agricultură, autostrăzi, Moldova este sortită subdezvoltării și pieirii.

Așa a fost și recunoștința datorată de Laiotă Basarab lui Ștefan cel Mare și sutelor de luptători moldoveni care s-au jertfit pentru a-i face loc pe tronul lui Mircea cel Bătrân, care pesemne se întorcea în mormânt înfuriat de faptele urmașului său. Pesemne că istoria se tot repetă și, chiar dacă vremurile se tot schimbă, oamenii rămân mereu aceiași, unii dintre ei fiind ticăloșii de ieri.

Și azi se minunează mari strategi din lume de priceperea cu care Voievodul a organizat acea bătălie de pe Valea Bârladului din apropiere de Vaslui și fac tot felul de scenarii ca să înțeleagă cum a reușit Ștefan cu o oaste de patru ori mai mică decât a otomanilor să provoace o înfrângere atât de catastrofală încât prea puțini dintre turci au scăpat cu viață.

Se spune că moldovenii numărau la 40 000 de oameni, cărora li s-au alăturat 2000 de ruteni din Podolia conduși de palatinul Mihail Bucețki, trimiși de Craiul Casimir, 5000 secui de Odorhei și Ciuc aflați sub flamurile Voievodului Transilvaniei Blasius Magyar, care și-a început cariera de militar în vremea lui Iancu de Hunedoara, și 5 000 de unguri conduși de Ștefan Bathory, trimiși de Matia Corvin. Se spune că unul din căpitanii oștilor maghiare era chiar Vlad Țepeș pus în libertate la stăruința vărului și fratelui său de cruce, Ștefan Mușat, Voievodul Moldovei.

O așa unitate a creștinătății lumea nu a mai văzut din vremea bătrânului și viteazului Iancu, care precis a tresărit fericit în mormânt văzându-i din nou împreună pe cei trei principi români, fiul său Matia alături de Ștefan și Vlad Drago sau Draculea, nume dobândit de la tatăl său, membru fondator al ordinului Dragonilor, care la înființare a avut ca obiectiv oprirea invaziei păgânilor în Europa.

Victoria oștilor adunate sub drapelul de luptă al Voievodului Moldovei având pe el chipul Marelui Mucenic Gheorghe, biruitorul de balaur, a fost totală, una cum de mult nu s-a mai văzut. Vreme de o noapte oștenii conduși de Ștefan au secerat puhoaiele de lanuri păgâne adunând movile înalte de cadavre încât nu se mai putea păși printre ele. Până și Suleiman Pașa a căzut de pe cal fiind salvat cu greu de ienicerii săi. Dintre cei peste 15.000 de prinși au fost lăsați în viață doar 4000, aleși mai ales din rândul comandanților, păstrați pentru schimb sau răscumpărare. Se spune că în timp ce erau pregătiți spre a fi trași în țeapă mulți dintre păgâni răcneau de frică și promiteau sume mari de bani numai să fie lăsați în libertate. Auzindu-le țipetele deznădăjduite, Ștefan se răsti la ei și le-a spus pe limba lor, pe care o știa a vorbi bine:

– Dacă aveți atâția bani cât promiteți acum, ce ați mai căutat în țara mea săracă? Nu am nevoie de banii voștri, ci de trupurile voastre, pentru a spăla astfel sângele cumnatului meu și a vitejilor trimiși în Mangop, pe care voi mi i-ați omorât fără milă!

Iată un exemplu de comandant destoinic care știe să apere interesele neamului său.

Se spune că după această înfrângere catastrofală sultanul a fost atât de tulburat încât vreme de mai multe zile nu a mai primit audiențe și nu a mai ieșit din palat. A poruncit să se adune toate oștile Imperiului, iar lui Ahmed pașă să pregătească întreaga flotă pentru a lovi Moldova.

Dar așa după cum bine se știe nici o minune nu ține mai mult de trei zile. Pesemne că așa este firea omului, o meteahnă primită prin lucrarea răului. Doar la fel a fost și în cazul lui Abel și Cain, iar mai târziu a lui Iisus primit în Ierusalim cu aplauze și flori de aceiași evrei care numai după o săptămână îl vor trimite la moarte prin răstignirea pe cruce. Iar astfel de cazuri au fost nenumărate, e de ajuns să pomenim de Alexandru cel Mare, otrăvit după ce a cucerit o mare parte din lume și a pus bazele celui mai întins Imperiu cunoscut vreodată, marele Împărat Traian otrăvit și el după ce a îngenunchiat Dacia și a oferit Romei nenumărate bogății, acestea fiind doar cele mai cunoscute cazuri, exemple de acest fel fiind numeroase. Aproape că nu este țară care să nu fi avut trădătorii ei și lipsa de recunoștință a oamenilor pentru câte au făcut marii eroi pentru popoarele lor și pentru omenire. Era suficient să se ajungă într-un moment de impas ca recunoștința să se prefacă în revoltă sau chiar în uneltiri fățarnice, urmate de lovituri de cuțit înfipte perfid pe la spate.

– „Et tu, Brute?”

Da! Chiar și el, cel socotit de Caesar drept fiul său.

La fel a pățit și Ștefan ce Mare. După acea mare biruință, când ar fi putut impune sultanului o pace avantajoasă lui și Moldovei, Marele Voievod visa la unirea creștinătății și eliberarea Cetății celei Sfinte a Răsăritului. Nicicând nu s-a ivit un moment mai prielnic ca acum. Încurajată de acea măreață biruință, creștinătatea ar fi trebuit să-și dea mâna și unită astfel într-o adevărată horă, să-l prindă la mijloc pe păgânul de Mahomed și să-l sugrume pentru totdeauna.

Cu înțelepciunea care îl caracteriza Ștefan își stabilește tabăra la Iași, de unde trimite nenumărate solii la toți principii creștini și necreștini, cunoscuți ca fiind dușmani ai sultanului, chemându-i la marea înfruntare cu osmanlâii. La sudul Imperiului pândeau „Oile Albe” ale noului stăpân al Persiei, dușman înverșunat al lui Mahomed, dinspre Cornul de Aur pândeau cetățile genovezilor amenințate tot mai des de galerele otomane înarmate până în dinți, dinspre Adriatica, temuta Serenissima, spaima sultanului și a păgânătății. Cât despre Suveranul Pontif, el era vocea cea mai stridentă ce se făcea auzită, care îi chema pe creștini să se adune pentru a apăra Biserica lui Hristos deasupra căreia atârna amenințător iataganul turcesc. Papa era cel care aduna și fondurile necesare susținerii mult trâmbițatei cruciade, principalul beneficiar al banilor adunați cu trudă de la enoriași dovedindu-se a fi Coroana Maghiară, care a știut să profite din plin de slăbiciunile Papei și de încrederea oarbă pe care o avea în regatul Maghiar. Pesemne o tradiție păstrată în amintirea faptelor înălțătoare ale lui Iancu de Hunedoara, apărătorul creștinătății în vremea cât a trăit el. Din nefericire, feciorul mai mare, Ladislau, a fost decapitat din porunca tânărului și bolnăviciosului rege Ladislau Postumul, iar fratele mai mic al acestuia, Matiaș, s-a dovedit a fi o fire lăudăroasă, asumându-și deseori merite care nu erau a lui, prin care a câștigat încredea Papei obținând de la el sume mari de bani, folosite mai ales pentru a aduna cărți de valoare, biblioteca sa din Buda fiind cunoscută și renumită în întreaga lume. La fel avea să facă și acum, în scrisorile trimise Suveranului Pontif socotindu-se a fi el învingătorul de la Vaslui, Ștefan fiind descris drept un umil supus care i-a executat ordinele.

Cât despre celălalt vecin de la nord în care se bizuia Voievodul Moldovei, Craiul Regatului Leșesc Casimir, acesta era o fire moale, fiind preocupat mai mult să facă copii decât de fapte de luptă, astfel că era prea puțin preocupat să ia parte la o expediție antiotomană.

Fire înțeleaptă și un conducător înțelept, Mahomed știa chiar mai bine decât Ștefan toate aceste lucruri. Ca să-i slăbească aliații, după crâncena bătălie de la Vaslui, el își trimite spre Crimeea flota condusă de Ahmed Pașa care în iunie 1475 va cuceri Caffa și alte colonii genoveze, ca după numai șase luni să pună capăt și ultimului bastion al Bizanțului, Principatul de Teodoro, astfel că în luptele care s-au dus, după o rezistență îndârjită, Cetatea Mangop a fost cucerită, iar cumnatul lui Ștefan și familia sa au fost uciși fără milă din porunca sultanului, afară de o femeie și un copil care au fost obligați să-și schimbe credința. Cu aceeași cruzime au fost măcelăriți toți moldovenii găsiți în Caffa și cetățile cucerite, între victime fiind și cei 300 de viteji lăsați lui Alexandru de cumnatul său.

Cât despre Craiul leșesc și Matiaș al Ungariei, sultanul le știa bine metehnele. Pornind în fruntea oștilor sale spre Moldova el a primit cu zâmbetul pe buze la Varna solia lui Casimir însoțită de o haină scumpă oferită lui Mahomed, arătând îngăduință față de propunerile de pace ale Craiului, numai că își expune condițiile sale, mult prea umilitoare pentru Ștefan cel Mare. Acea solie tardivă și neîndemânatică a fost singurul ajutor dat de leși celui care le-a jurat credință în schimbul căreia se obligau să-l ajute. Aproape la fel s-au petrecut lucrurile și cu Matei Corvin. Văzând că nu primește ajutorul promis de la Craiul Casimir, Ștefan va proceda la fel ca tatăl său Bogdan al II-lea și va jura credință regelui maghiar în schimbul căreia acesta se obligă să-l ajute în bătăliile pe care le va da pentru apărarea Moldovei și a creștinătății. Numai că, între timp a intervenit o problemă cu mult mai importantă pentru Coroana Maghiară decât soarta Moldovei și a Voievodului ei. Rămas văduv din 1464 când i-a murit a doua soție din cauza unei infecții avută la naștere, regele trebuia să se însoare și tocmai atunci își pregătea nunta. Norocoasa era Beatrice de Aragon fiica regelui Ferdinand I, al regatului Neapole, care în 1474 a primit cererea de căsătorie cu regele Matia, nunta fiind stabilită pentru decembrie 1476.

La fel de prins cu problemele familiale părea a fi și Craiul Casimir căruia tocmai i se mai născuse o fiică, al unsprezecelea copil venit în familia regală. Fericit de darurile cu care l-a bucurat Dumnezeu, regele a uitat de problemele Moldovei și ale celui care i-a jurat credință în schimbul obligației de a-l ajuta. Degeaba îl tot aștepta oastea trimisă înainte la Camenița, ca împreună să pornească în Moldova. Regele lor nu a mai apucat să vină, să-i conducă în luptă cum a promis. Până și cronicarii polonezi remarcă moliciunea Craiului și modul în care nu își respectă cuvântul.

Astfel, Jan Dlugosz , contemporan cu Ștefan redă cu amărăciune atitudinea regelui Poloniei scriind că și sfetnici Coroanei l-au îndemnat să apere Moldova, susținând că, „a fost rugat și îndemnat în decurs de 15 zile ca să nu părăsească pe Ștefan care e un Principe atât de puternic și de ilustru și atlet al regatului său, ci concentrându-și toate forțele să dea ajutor, nu atât lui cât creștinătății întregi.” (după Andrei Rădulescu, „Luptele lui Ștefan cel mare cu turcii în anii 1475 și 1476”, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1908, 90 pag.)

Neștiind ce i se pregătește Voievodul Moldovei continuă pregătirile de luptă. În acest scop a întărit toate Cetățile pe care le avea în Moldova, Cetatea de Scaun de la Suceava, Cetatea Neamț, Roman, Hotin, iar în aceeași măsură Chilia și Cetatea Albă, mult râvnite de Cuceritorul, care le socotea a fi cheia stăpânirii bazinului Mării Negre.

În paralel cu aceste lucrări, Ștefan va pregăti o fortificație gândită strategic la Războieni, o vale îngustă aflată pe malul abrupt al Pârâului Alb, motiv pentru care i s-a mai spus Valea Albă, deși mai degrabă ar fi trebuit să i se spună Valea Roșie, după cât sânge a curs pe ea. O închide bine cu valuri de pământ și bușteni tăiați din pădure, în spatele cărora așază după modelul husit carele de lupte în care a pus tunuri cu bătaie mai lungă sau mai scurtă, după cum avea nevoie. Această fortificație avea o singură ieșire, spre munți, de unde aștepta să-i vină în ajutor secuii și oștile maghiare promise de Matiaș, care urmau să intre în Moldova prin pasul Oituz. Ieșirea îi oferea și posibilitatea de a se refugia în caz de nevoie spre Cetatea Neamțului aflată în apropiere, lucru de care de altfel s-a folosit.

De astă dată Moldova a fost atacată din mai multe părți. De o parte a fost trădătorul Laiotă Basarab, care s-a alăturat sultanului, aruncându-se astfel în luptă împotriva binefăcătorului său. Oștile otomane au trecut Dunărea pe la Varna fără a fi împiedicate de moldoveni care au fost nevoiți să se îndrepte spre Ținuturile de nord ale Țării invadate de tătarii din Crimeea la cererea lui Mahomed. Iar în acest timp galerele de luptă conduse de Ahmed Pașa, dotate cu tunuri, puști și alte arme, se îndreptau grăbite spre Chilia și Cetatea Albă, pregătindu-se să le asedieze dinspre mare la porunca pe care o așteptau de la sultan. Moldova se putea socoti pierdută. Lipsită de aliați, fie ei prieteni, fie suzerani, singurul ajutor la care putea spera era Dumnezeu, iar El L-a oferit prin trimisul Său, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, omul născut spre a-și salva țara și poporul de păgânătatea care voia s-o cotropească.

Întreaga Europă urmărea uimită pieirea Moldovei și transformarea Țării în pașalâc turcesc. Deja se auzeau strigătele muezinilor iar clopotele din biserici și mănăstiri abia își mai făceau auzit glasul. Toată lumea era cutremurată de durere, numai Ștefan nu era disperat. Mânat de credința în Dumnezeu și în Marele Mucenic pe care și l-a luat de protector încă din anii de grea pribegie, Voievodul își duce mai departe planurile, după înțeleapta sa strategie. El știe că fără jertfă nimic nu se poate făuri, iar libertatea unei nații trebuie să fie îmbrăcată cu mantia țesută din sângele căzut pentru apărarea ei, fără de care este asemenea unui copil ieșit în furtună fără să-și fi pus o haină mai groasă pe el. A alergat în întâmpinarea dușmanului cu puținele oști care i-au rămas, dând foc fânețelor și pustiind totul în calea turcilor, lipsindu-i astfel de adăpost și de merinde. Sperând încă în venirea oștenilor promiși de regele Matiaș al Ungariei, la fel cum a făcut cu Suleiman Hadâmbul, Ștefan îi atrage pe osmanlâi în capcana pregătită dinainte. Nu se apropie bine de ea că tunurile din carele aflate în spatele fortificației pregătită dinainte de Voievod prind să zvârle foc și pietre decimând mulțime de turci care au prins a forma movile de cadavre, hrana mult așteptată de corbii și de vulturii care se roteau în cerc pe deasupra lor. Câțiva dintre ieniceri au căzut chiar în apropierea sultanului, acesta fiind doar la un pas de locul unde a căzut ghiuleaua, fiind un noroc că a scăpat cu viață. Se spune că în acea cruntă bătălie Mahomed a pierdut peste 30 000 de oameni, în vreme ce dintre moldoveni au pierit între 200 și 800 de viteji, deși cronicarii turcii au crescut numărul victimelor făcute în rândul moldovenilor la câteva mii. Scopul urmărit de Ștefan era să subțieze cât mai mult oastea dușmanilor și să le îngreuneze drumul prin țara lui, pentru a reduce jafurile și prădăciunile pe care le făceau. El era informat că ungurii au prins să se adune la Turda, urmând să pornească spre Moldova pe 25 iulie. Cu două săptămâni mai târziu decât i-a rugat, dar este bine că veneau și atunci. Căci este cunoscută zicătoarea, „mai bine mai târziu decât niciodată” cum a procedat Craiul leșesc care, speriat de mulțimea turcilor, nu s-a mai pornit la drum.

După lovitura năprasnică pe care le-a dat-o, Ștefan se retrage în ordine găsind adăpost după zidurile puternice ale Cetății Neamț. După ce își reface forțele, lasă o parte din oameni să apere Cetatea, iar cu ceilalți se retrage în munți. Oprește să înnopteze la Putna unde l-a vizitat pe Daniil Sihastrul. Îmbărbătat de acesta, Voievodul își trimite căpitanii în țară să adune oastea, iar el se îndreaptă prin Cernăuți la Hotin unde s-a refugiat familia sa încă din timpul invaziei tătarilor în Moldova. De aici merge la Camenița să-l convingă pe Mihail Bucețki să-l ajute, dar văzând că acesta încă nu a primit acceptul Craiului se pregătește să-i alunge singur pe păgâni din țară. Înspăimântați de prădăciunile acestora, moldovenii au coborât din munți adunându-se în jurul Voievodului.

Între timp, după ce a atacat fără succes Cetatea Neamț, apărată cu vitejie de bătrânul Arbore, frate vitreg al lui Ștefan cel Mare, sultanul se îndreaptă vertiginos la Suceava unde voia să pună Domn un fecior al lui Petru Aron pe nume Alexandru, pe care l-a adus cu el de la Istanbul. Dar nici Cetatea de Scaun nu se dă bătură, se vedea că țara este alături de Voievod. Furios, Mahomed se îndreaptă spre Hotin, unde știa că se află familia lui Ștefan, sperând că dacă pune mâna pe ea îl va face pe moldovean să se predea. Dar nici aici nu a avut mai mult noroc, și această cetate a rezistat în fața asediului trupelor otomane. Până și încercările sultanului de a atrage boierii moldoveni de partea sa au eșuat, nu s-a găsit nimeni care să-l mai trădeze pe Ștefan, cei care aveau această meteahnă s-au dat la iveală singuri și au fost pedepsiți, cei mai mulți după Bătălia de la Baia.

Fiindu-le atacate carele cu merinde aduse din Valahia prin Laiotă Basarab, tot mai mulți dintre turci prind a muri de foame, iar pe deasupra, ciuma începe să facă ravagii secerând nenumărate vieți în fiecare zi. Siliți să meargă pe jos fiindcă le mureau caii de foame, iar alții trebuiau sacrificați pentru a se hrăni, păgânii deveneau o pradă sigură pentru oștile reunite ale lui Ștefan cu cele trimise în cele din  urmă de Matei Corvin. Înțelegând gravitatea situației, Mahomed ordonă retragerea din Moldova. Ștefan i-a urmărit până au ajuns la Dunăre, lovindu-le marginile și cetele răzlețe în fiecare zi. Ultima speranță pentru osmanlâi erau navele ce se îndreptau pe mare care le aduceau provizii de la Istanbul. Numai că norocul i-a părăsit și de astă dată, tocmai când se apropiau de mal o furtună năprasnică le-a prăvălit galerele ducându-le pe toate pe fundul mării. Lovindu-i și la trecerea Dunării, moldovenii mai trimit în Iad între 8000 și 13 000 de păgâni, mulți dintre ei sfârșind înecați, făcându-i să lase tot ce au prădat, iar pe deasupra tunurile și ce mai aveau cu ei, pentru a putea să se salveze. Vestea s-a auzit până la Buda, unde se spune că de bucurie în ziua de 12 august 1476 în toate bisericile catolice s-a cântat un lung Tedeum în cinstea biruinței pe care a obținut-o Voievodul Moldovei împreună cu Ștefan Barhory și Vlad Țepeș.

La fel s-a cântat și în bisericile din Colomeea, Leopole, Cracovia  si Cașovia, aflate în Regatul Poloniei, chiar dacă Craiul și-a arătat moliciunea. La sfârșitul lunii august toți turcii au fost alungați din Moldova, iar cât a mai trăit Mahomed nu au mai îndrăznit să-i treacă hotarele.

Cu toate că în cele din urmă a reușit să transforme înfrângerea în biruință, Ștefan nu era mulțumit. El știa că odată cu această bătălie lumea creștină a pierdut un moment unic, acela de a distruge oastea otomanilor, ca apoi să elibereze Constantinopolul și partea Europei cucerită de turci.

Ce ar fi fost dacă Laiotă nu ar fi trădat și i-ar fi rămas credincios celui care l-a ajutat să urce pe tronul Valahiei? Sau dacă ar fi venit la timp în Moldova oștile leșești și cele maghiare și să-i prindă pe osmanlâi la mijloc? Iar în loc să-i fi trimis banii doar regelui Ungariei, Papa și Serenissima ar fi trimis o parte din ei și Voievodului Moldovei, cu care să poată plăti mercenari și să-și pregătească o oaste mai numeroasă? Pesemne că am fi avut un altfel de Războieni, unul care s-ar fi scris cu litere de aur în istoria lumii și a creștinătății. Un Războieni care ar fi adus biruința deplină și după ea, eliberarea Cetății Răsăritului. Numai că nu a fost să fie așa, pesemne cauza principală a fost veșnica invidie care se trage încă de la Abel și Cain, invidie care a ros inimile Principilor Europei și chiar a Papei, care nu puteau primi cu ușurință ca un voievodaș dintr-o țară neînsemnată, un biet Conte, cum mulți dintre ei îi spuneau, ar putea primi laurii victoriei asupra fiarei otomane care a pus sub labele ei uriașe o parte bună a Europei, pregătindu-se să-și ducă planul până la capăt. Cu toate riscurile pe care le știau, cu toată teama de puterea tot mai mare a osmanlâilor conduși de Cuceritorul Constantinopolului, Principilor creștini le era mai mare teamă că s-ar putea afla în umbra Voievodului Moldovei, și de aceea au ales calea trădării cauzei creștine și au preferat să se ascundă după tot felul de minciuni și tertipuri diplomatice.

Lipsa de implicare a acestor regi de catifea l-a costat pe Ștefan trecerea prin foc și sabie a Țării Moldovei, multe sate și târguri pe unde au trecut turcii au fost arse, oamenii fiind îndrumați să se retragă în munți cu avuțiile pe care le aveau. Se spune că în luptele date cu turcii în vara anului 1476 au pierit 11 din cei 25 boieri din Sfatul Țării: Mârza fiul bătrânului Stanciul, căsătorit cu o mătușă a Voievodului, vornicul Bodea, Luca, pârcălab la Cetatea Albă, Arbure pârcălab de Neamț, Vâlcea pârcălab de Roman, spătarul Mihău, Stolnicul Bârsu, comisul Ilea Huru , postelnicul Iuga, cât și boierii Pascu și Buhtea. O nouă Dumbravă Roșie avea să însemne cu sânge valea strâmtă în care s-a dat bătălia, separată de colinele din apropiere prin malul înalt și abrupt dinspre răsărit prin care își purta apele sale molcome Pârâul Alb, strecurându-se tăcute printre ele. Voievodul nu și-a uitat niciodată vitejii care s-au jertfit pentru țară, iar, atunci când a construit frumoasa Mănăstire de la Războieni, a pus să se sape în piatră o inscripție dedicată celor care și-au dat viața în acea cumplită bătălie:

„În zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului Domn, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984 (1476), iar al domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate forțele sale răsăritene, și încă și Basarab Voievod, poreclit Laiotă, a venit cu el, cu toată țara sa basarabească. Și au venit să prade și să ia Țara Moldovei. Și au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb…

Și noi, Ștefan Voievod, cu fiul nostru Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26. Și cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii de către păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei. Atunci și tătarii au lovit Moldova din ceea parte.

De aceea, a binevoit Io Ștefan Voievod, cu buna sa voință a zidit această casă în numele arhistratigului Mihail și întru rugă sieși și Doamnei sale Maria, și fiilor săi Alexandru și Bogdan și pentru amintirea și întru pomenirea tuturor dreptcredincioșilor creștini care s-au prăpădit aici.

În anul 7004 (1496), iar al domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 8.”

Distribuie pe:
Mai multe Cultură
Comentarii închise.

Recomandări

Marele Pandur în an aniversar

Îngerii Domnului tocmai au terminat de înfășurat două veacuri din covorul nemărginit al ti…