Home » Idei contemporane » Tendințe în acțiunile teroriste

Tendințe în acțiunile teroriste

În viitorul previzibil, atentatele teroriste vor combina vechiul şi noul. Teroriştii vor profita de experienţa din trecut pentru a deveni mai pricepuţi în atacuri. Nu doar că armele lor devin mai mici, mai sofisticate, dar teroriştii au mai mult acces la aceste arme datorită alianţelor cu diverse state dispuse să sponsorizeze terorismul.

terrorismSusţinerea dată de un stat are chiar un efect de „multiplicare a forţei” asupra grupărilor teroriste obişnuite. Ea pune în mâinile teroriştilor resurse mai mari, care îşi pot spori astfel capabilităţile de planificare, strângere de informaţii, logistice, de antrenament, financiare, precum şi gradul de sofisticare. Mai mult, întrucât teroriştii sponsorizaţi de state nu depind de susţinerea populaţiei locale, ei nu se vor îngrijora că acţiunile se vor întoarce împotriva lor. Vom asista la o ascensiune a terorismului motivat de imperative religioase. Deşi legătura între religie şi terorism nu este nouă, în ultimul deceniu această variantă a depăşit ca amploare terorismul motivat ideologic sau etnic- şi naţionalist-separatist. Dacă în 1968 (anul care se consideră că marchează apariţia terorismului internaţional modern) niciuna din cele 11 grupări teroriste[1] identificabile active nu putea fi clasificată ca grupare teroristă religioasă, în 1980 (anul în care apar primele grupări teroriste religioase „moderne”[2] ca rezultat al repercusiunilor revoluţiei din Iran cu un an înainte), acestea reprezintă două din cele 64 de grupări active în acel an; în prezent, 23 de grupări teroriste sunt clasificate ca având caracter şi/sau motivaţii religioase din totalul de 56 de grupări identificabile active, adică un procent de aproximativ 40 la sută. Mai mult, cele mai grave atentate teroriste din acest secol au fost organizate de grupări religioase, al-Qaeda fiind cel mai adesea „cap de afiş”. Terorismul motivat în parte sau în totalitate de imperative religioase va conduce mai des la acte (sau tentative) de violenţă care produc un număr considerabil mai mare de victime – cel puţin în comparaţie cu incidentele relativ mai selective şi mai puţin letale de violenţă comise de organizaţiile teroriste seculare. Pe scurt, terorismul religios[3]  tinde să producă mai multe victime decât cel secular din cauza sistemelor de valori, a mecanismelor de legitimare şi justificare şi concepţiilor despre moralitate radical diferite, şi din cauza unei viziuni maniheiste asupra lumii care influenţează direct motivaţiile „teroriştilor religioşi”. Pentru teroriştii religioşi, violenţa va continua să fie un act de mântuire sau o îndatorire sfântă, executată ca răspuns direct la o poruncă sau un imperativ teologic şi justificată de scripturi. Prin urmare, religia va funcţiona ca forţă de legitimare, aprobând violenţa pe scară largă împotriva unei categorii aproape nelimitate de opozanţi (mai exact, toţi cei care nu sunt membri ai religiei sau ai cultului teroriştilor în cauză). Va fi păstrată aprobarea clerului (acesta are o importanţă mare pentru teroriştii religioşi[4] ) care va „binecuvânta” (adică va aproba) operaţiunile teroriste înainte ca acestea să fie puse în aplicare.

Apariția ”teroristului amator”

Participarea amatorilor (terorişti part-time) în operaţiunile teroriste va prolifera. În trecut, terorismul nu era doar o chestiune de voinţă şi motivare pentru realizarea unui atentat, ci şi de capacitate – antrenament, acces la armament şi cunoştinţe operaţionale. Aceste capabilităţi nu erau disponibile pe scară largă şi se dobândeau de regulă prin antrenamente realizate în tabere conduse fie de alte organizaţii teroriste, fie/şi împreună cu statele-sponsor ale operaţiunilor teroriste.[5] Astăzi, mijloacele şi metodele specifice terorismului pot fi uşor procurate din biblioteci, prin comenzi on-line, pe CD-ROM sau pe internet. Terorismul devine accesibil oricui are o nemulţumire, o agendă, un scop sau o combinaţie a acestora.

Cu ajutorul manualelor de fabricare a bombelor ce pot fi obţinute din comerţ şi al ghidurilor de utilizare, un terorist amator poate fi la fel de distrugător – şi chiar mai greu de identificat şi mai puţin previzibil – decât unul profesionist. Teroriştii amatori sunt periculoşi şi din alte puncte de vedere, cum ar fi lipsa unei autorităţi centrale de comandă care poate avea ca rezultat mai puţine constrângeri în ce priveşte operaţiunile şi ţintele şi – mai ales când se adaugă fervoarea religioasă – mai puţine inhibiţii în ce priveşte victimele colaterale. Aşa cum observa un înalt oficial israelian în domeniul securităţii în legătură cu un grup deosebit de violent din cadrul Hamas: „Erau o gaşcă surprinzător de neprofesionistă… nu aveau niciun fel de antrenament anterior şi operau fără instrucţiuni concrete.”[6] Intenţia (teroriştilor amatori) ai atentatului cu bombă de la World Trade Center din 1993 era de fapt aceea de a dărâma unul din cele două turnuri gemene. În comparaţie, cei consideraţi cândva teroriştii supremi – Carlos, Abu Nidal şi Abu Abbas – nu s-au gândit o clipă, darămite să încerce, să distrugă o clădire zgârie-nori plină de oameni. Teroriştii amatori sunt indivizi cu aceleaşi concepţii, care împărtăşesc aceeaşi religie, se roagă în aceeaşi instituţie religioasă, au aceiaşi prieteni şi frustrări, au legături de familie, şi care pur şi simplu gravitează unul spre celălalt pentru o anumită operaţiune, poate chiar pentru una singură[7]. Întrucât teroriştii amatori sunt un tip amorf şi temporar de grupare teroristă, care nu are „amprenta” sau modul de operare al unei organizaţii teroriste, autorităţilor le este mai greu să contureze o imagine utilă a dimensiunii intenţiilor şi capabilităţilor lor. Astfel de grupuri destructurate de indivizi pot fi – aşa cum par să fi fost autorii atentatelui asupra jurnaliștilor de la  Charlie Hebdo, din Paris  influenţaţi indirect sau controlaţi de la distanţă de vreun de o entitate autoproclamata  stat “ISIS”.

Folosirea unor terorişti amatori pentru a masca implicarea unui finanţator sau guvern străin ar putea fi în beneficiul statului finanţator, permiţându-i să îşi ascundă mai eficient implicarea şi astfel să evite posibile replici militare sau sancţiuni diplomatice şi economice.Legătura cu posibilul stat sponsor ar putea fi ascunsă şi mai bine de faptul că multe din echipamentele, resursele şi chiar fondurile teroriştilor amatori ar putea proveni din surse proprii. Dispozitivul exploziv folosit la World Trade Center, de exemplu, a fost realizat din materiale obişnuite, cumpărate de pe piaţă, printre care îngrăşăminte pentru sol (nitrat uric) şi motorină, care au costat mai puţin de 400 USD. Bomba simplă fabricată de aceşti amatori s-a dovedit la fel de distructivă şi letală (ucigând şase persoane,rănind alte peste 1000, săpând în pământ un crater adânc şi provocând pagube estimate la 550 milioane USD turnului geamăn, precum şi venituri pierdute de companiile ce îşi aveau sediul acolo) ca şi dispozitivele high-tech fabricate la comandă militară şi folosite de corespondenţii lor profesionişti.

 

Va crește competenţa operaţională a teroriştilor profesionişti

Deşi pe de o parte terorismul atrage amatori, pe de altă parte teroriştii devin (lucru demonstrat) tot mai pricepuţi la asasinate şi distrugeri, mai spectaculoşi în capacitatea de modificare tactică şi de inovare a metodelor de atac, şi mai capabili să acţioneze perioade îndelungate fără a fi identificaţi, interceptaţi sau prinşi. Astfel,asupra organizaţiilorteroriste pare să acţioneze un principiu aproape darwinist al selecţiei naturale: fiecare nouă generaţie de terorişti învaţă de la predecesori, devenind mai inteligenţi, mai duri şi mai greu de capturat sau de eliminat. Adesea teroriştii analizează greşelile făcute de foştii camarazi, care au fost prinşi sau ucişi.Extrase din presă, capete de acuzare,mărturii şi înregistrări de la procese sunt analizate meticulos; informaţiile despre tacticile şi metodele forţelor de securitate sunt utilizate apoi de membrii supravieţuitori ai grupului. A treia generaţie a Facţiunii Armatei Roşii (RAF)[8] , apărută la sfârşitul anilor 1980 şi acum destrămată, este un exemplu clasic al acestui fenomen. Potrivit unui înalt oficial german, de obicei membrii grupării studiau documentele şi înregistrările din timpul procedurilor juridice pentru a descoperi măsurile folosite de autorităţi împotriva teroriştilor. Puşi la curent cu aceste tehnici – adesea din mărturiile prezentate de către membri ai forţelor de securitate în timpul proceselor publice (uneori ca răspuns la întrebările puse intenţionat de avocaţi aparent prietenoşi) –, teroriştii pot lua măsurile necesare pentru a evita operaţiunile guvernamentale.

Teroriştii profesionişti au învăţat să se organizeze în celule mici, care primesc un minimum de informaţii necesare, au învăţat să-şi ţină gura închisă, au învăţat cum să distrugă dovezi criminalistice, iar la interogatorii nu spun nimic. Din acest punct de vedere, nu este greu de înţeles de ce teroriştii amatori devin tot mai utili atât pentru grupările teroriste mai profesioniste, cât şi pentru statele-sponsor, ca pioni sau momeală sau pur şi simplu ca subordonaţi de care să te poţi oricând lipsi. Astfel, teroriştii amatori vor fi folosiţi eficient de alţii pentru a ascunde identitatea guvernului străin sau a grupării teroriste care ordonă de fapt un anumit atentat.

Revendicarea atentatelor se va face tot mai rar sau deloc

 

Teroriştii vor revendica mai rar atentatele pe care le comit. Spre deosebire de grupările teroriste tradiţionale din anii 1970 şi 1980, care nu doar publicau comunicate în care explicau de ce au comis un atentat, dar se şi mândreau cu atentatele mai distructive sau mai letale, în zilele noastre teroriştii sunt considerabil mai reticenţi. De pildă, unele din cele mai grave atentate teroriste, aşa-numitele atentate teroriste „spectaculoase”, nu au fost revendicate de teama repercusiunilor. Atentatul din zborul Pan Am 103, în care au murit 278 de persoane, este un exemplu arhicunoscut. Deşi se cunoaşte că doi angajaţi ai liniei aeriene de stat libiene au fost identificaţi şi acuzaţi de a fi amplasat valiza cu bomba care a ajuns în cele din urmă în avion, nu a fost emisă nicio revendicare credibilă. Atacul terorist asupra Statelor Unite din 11 septembrie 2001 nu a fost până în prezent revendicat, Osama Ben Laden nu a recunoscut că ar fi pus la cale atentatul, a afirmat doar că „se bucură”. În lipsa revendicării atentatelor putem presupune că pentru unele grupări teroriste violenţa devine mai puţin un mijloc pusîn slujba unui scop cât un scop în sine care nu are nevoie de nicio explicaţie sau justificare cu excepţia celor faţă de membrii grupului şi poate de adepţii lor. Această trăsătură ar fi nu doarîn conformitate cu motivaţiile teroriştilor religioşi (discutaţi mai sus), ci şi cu cele ale grupărilor teroriste concentrate pe întreruperea sau sabotarea negocierilor sau a soluţionării paşnice a conflictelor etnice.

Faptul că teroriştii îşi asumă mai rar responsabilitatea pentru atentate poate sugera de asemenea o inevitabilă slăbire a constrângerilor – auto-impuse sau venind din partea altora – asupra violenţelor, care la rândul lor pot conduce la un procent sporit de victime. Terorismul local şi cel regional îşi vor continua existenţa fără a fi „înghiţite” de o versiune mai largă, globală. Legăturile dintre statele eşuate, corupte sau anarhice şi violenţa teroristă se vor menţine. Incapacitatea multor state de a satisface nevoile de bază ale cetăţenilor lor înseamnă că multe din ele vor fi lovite de forme de terorism local. În ciuda profeţiilor apocaliptice despre o ameninţare monolitică globală, majoritatea teroriştilor vor rămâne, prin urmare, dedicaţi cauzei locale pentru care luptă. Ei pot căuta o soluţie politică sau socială la problemele privind segregarea etnică sau religioasă sau răsturnarea totală a structurii existente, dar foarte probabil geografia luptei lor va rămâne relativ bine definită. Grupări asemănătoare Tigrilor Tamil, Hamas, Abu Sayef, FARC din Columbia sau IRA vor continua să creeze haos la nivel local sau regional, rămânând devotate cauzelor specifice pentru care luptă. Fiind foarte dispuse să accepte asistenţă de la alte grupări şi chiar de a le coordona acţiunile, ele vor rămâne probabil în esenţă locale. Atâta timp cât va exista o nemulţumire politică şi socială, aceasta va genera violenţă. Este de aşteptat ca în următorii ani terorismul local să continue să răsară în zone ca Asia de Sud, Africa, America Latină şi Orientul Mijlociu. Cauzele vor varia, la fel şi structura grupărilor teroriste, însă ele vor avea în comun percepţia violenţei ca mijloc de a schimba structura în care se găsesc. Însă, chiar dacă terorismul intern va persista, teroriştii vor continua să-şi consolideze un statut internaţional. Începând cu anii 1960, grupările teroriste s-au întâlnit şi uneori şi-au coordonat acţiunile, au folosit în comun resurse şi s-au antrenat împreună, dar o astfel de colaborare a fost lipsită de vreun scop sau direcţie coerentă, dincolo de dorinţa generală de a lovi ordinea existentă şi de a semăna frică. Dacă există o trăsătură comună, aceasta este ura tot mai mare faţă de Occident şi capitalism pe care Osama Ben Laden a ştiut să o folosească pentru a deschide drumul unei cauze mult mai largi, universale, bazate pe religie şi etno-naţionalism.

Grupările teroriste, chiar şi cele legate de o anumită locaţie, se bazează tot mai mult pe legături non-teritoriale; identitatea religioasă sau etno-naţionalistă, în special, formează un context pentru cauze locale şi regionale. Această tendinţă îşi are originea în destrămarea Uniunii Sovietice şi în post-colonialism. Dacă neliniştea şi nemulţumirea sunt generate în continuare de cauze politice, sociale, economice sau culturale, catalizatorul recursului la violenţa teroristă se bazează din ce în ce mai mult pe probleme religioase şi etnice non-teritoriale.

Problemele de identitate transformă terorismul într-un fenomen global. Islamul radical, ignorând graniţele şi oferind justificare spirituală şi integrare, va uni grupări teroriste altădată independente. Legăturile între grupările teroriste vor fi exploatate şi exacerbate de globalizare. Mijloacele moderne de comunicare oferă teroriştilor oportunităţi fără precedent. Conectând părţi ale lumii cândva separate de distanţă, acestea permit grupărilor teroriste să-şi coordoneze operaţiunile, să emită ordine, să primească informaţii şi să-şi asigure accesul la sprijin şi finanţare cândva imposibil de obţinut. Dar mijloacele de comunicare fac posibil ca până şi cele mai îndepărtate acte de violenţă să fie aduse în atenţia întregii lumi. Pericolului potenţial va creşte ca urmare a nevoii tot mai mari a unor grupări cândva disparate de a concura pentru atenţia lumii încercând să se depăşească una pe alta în lupta pentru expunere media şi încurajând astfel atacuri tot mai sângeroase. Reţeaua al-Qaeda foloseşte aceste capabilităţi asigurându-se că până şi grupările de nivel local se pot baza pe susţinerea sa materială şi ideologică. Dată fiind răspândirea tot mai largă a terorismului în Occident, Statele Unite mai ales riscă să rămână o ţintă principală a teroriştilor, chiar şi a grupărilor locale ale căror cauze sunt doar marginal legate de SUA.

Statele Unite sunt un ţap ispăşitor foarte comod, date fiind pagubele culturale şi sociale asociate cu globalizarea, precum şi capacitatea – şi aparenta disponibilitate – a SUA de a-şi proiecta puterea militară oriunde şi oricând doresc. Aceste tendinţe ameninţă să extindă terorismul şi să îi sporească violenţa. Adevărata provocare atât în terorismul local, cât şi în cel internaţional este legată de extremismul religios.Trăgându-şi seva din tarele politice, economice şi sociale, religia serveşte drept catalizator. Cauzele sunt astfel legate de identităţile spirituale, transformând nemulţumirile în furie violentă. Distrugerile provocate în 11 septembrie 2001 demonstrează nivelul la care poate ajunge această furie. Schimbarea, cel puţin în sensul adaptării la ordinea existentă, nu mai reprezintă cadrul acestei forme de terorism. Întrucât miza este însăşi identitatea teroriştilor, şi în percepţia lor, şi a întregii populaţii care împărtăşeşte aceeaşi religie, compromisul devine imposibil. Cei care li se opun devin dezumanizaţi, reduşi la un nivel la care moartea lor chiar este preferată. În plus, religiile nu cunosc graniţe politice, ceea ce face ca terorismul să devină regional sau global atunci când se combină cu cauze religioase.

Din nefericire, viitorul se anunţă destul de sumbru. Epoca post-Război Rece a dat naştere unui val de extremism religios, care dă prea puţine semne de declin. Anii de represiune, fie sub dictatorii comunişti, fie sub regimuri totalitariste sprijinite de SUA, au lăsat loc în deceniul 1990 unei conştientizări etnice, culturale şi mai ales religioase. În multe state nou-create sau în declin rapid, religia a devenit un mijloc de a răspunde unor probleme endemice ale societăţii. Chiar dacă Islamul radical va continua să domine programele de ştiri, acesta nu este singura religie cu vederi absolutiste. În lumea occidentală, conştiinţa religioasă cunoaşte un reviriment însoţit de intoleranţă religioasă. Terorismul secular este cea mai dominantă formă şi este de aşteptat să rămână şi pe viitor, în timp ce terorismul motivat de radicalismul religios ameninţă să fie forma cea mai periculoasă.

 

Dr. Virginia MIRCEA a publicat numeroase studii și articole în domeniul relațiilor internaționale; este  autoarea cărții Islamul și Soarta Lumii. Fundamentalismul Islamic ca Ideologie Politică, lucrare premiată  de Academia Română, în anul 2011  și a volumului Noua Dimensiune a Terorismului Internațional. Din anul 2002 este Președinta Centrului Român pentru Educație și Dezvoltare Durabilă și din anul 2003 Director al revistei “Cadran Politic”

NOTE

[1] Cifrele privind grupările teroriste active, identificabile din 1968 până în prezent, sunt preluate din baza de date RAND-St. Andrews Chronology of International Terrorism

[2] Acestea sunt grupările şiite al-Dawa susţinute de Iran şi Comitetul pentru Conservarea Revoluţiei Islamice

[3] Pentru o discuţie mai completă şi mai detaliată a acestei categorii de organizaţie teroristă, vezi Bruce Hoffman, „Holy Terror: The Implications of Terrorism Motivated By a Religious Imperative,” Studies in Conflict and Terrorism, Vol. 18,Nr. 4, iarna 1995, publicată şi de RAND sub acelaşi titlu,P-7834, iulie 1993.

 

[4] Exemple pot fi fatwa (edict religios islamic) menţionată mai sus, emisă de Ben Laden, sau cea emisă de clericii şiiţi iranieni în 1989 care cerea asasinarea scriitorului Salman Rushdie;„binecuvântarea”dată de clericul sunnit egiptean Omar Abdel Rahman pentru atentatul cu bombă asupra complexului World Trade Center din New York; aprobarea dată de clericii islamici din Liban pentru Hezbollah şi operaţiunile lor şi de omologii lor din Fâşia Gaza pentru atentatele Hamas; şi rolul esenţial jucat de Shoko Ashara, liderul spiritual al sectei japoneze Aum Shinrikyo, asupra adepţilor sectei.

[5] Exemple pot fi  taberele de antrenamente teroriste ale ISIS; diversele baze de antrenament identificate în timp în Yemen, Tunisia, Sudan, Iran, Afganistan şi alte ţări.

[6] Citat în Joel Greenberg, „Israel Arrests 4 In Police Death”, New York Times, 7 iunie 1993; şi Eric Silver, „The Shin Bet’s ‘Winning’ Battle”, The Jewish Journal (Los Angeles), 11-17 iunie 1993.

[7] Atentatul împotriva revistei Charlie Hebdo, la Paris, din 7 ianuarie 2015

[8] Decizia RAF de a se dizolva (anunţată în aprilie 1998) menţionează ca cel mai important motiv izolarea politică tot mai accentuată a grupării, şi nu măsurile anti-terorism ale autorităţilor.

 

 

© 2015 CADRAN POLITIC · RSS · Designed by Theme Junkie · Powered by WordPress