Autorul imaginează un moment situat undeva peste două-trei decenii, când va avea loc summit-ul principalelor domenii de activitate umană şi al problemelor lor globale. Notează că ora schimbărilor semnificative ale secolului nostru are de pe acum şi un nume: marea schimbare sau punctul de inflexiune. Experienţa crizei globale constituie un imperativ al schimbărilor. Economie, energie, resurse sunt principalii actori a căror apropiere de ţintă este discutată. Sustenabilitatea e un concept care le leagă. Vor lipsi culturile de la această întâlnire? Studiul conclude că prezenţa lor se impune.

Scena lumii este învolburată şi, evident, viziunea unui viitor apropiat este neclară. Ca în toate stările de acest gen, incertitudinea este mărită şi societăţile nu se simt în siguranţă. O anxietate crescută provine din persistenţa unei crize care, aidoma unei comete cu coadă lungă, prelungeşte daunele suferite. Şi, cum criza nu a fost doar economică şi financiară, ci şi politică, numărul întrebărilor deschise este considerabil.

Încercarea de a desluşi, chiar şi parţial, un orizont posibil sau dezvoltări dezirabile, poate lua, însă, ca punct de plecare, unele evenimente sau fapte susceptibile de a avea consecinţe previzibile. Cele trei domenii la care ne adresăm cu unele speranţe de clarificare sunt evoluţia situaţiei de criză, paşii făcuţi în domeniul încălzirii globale şi grijii faţă de mediul natural şi un început de colaborare sporită între marile puteri.

La capitolul crizei, sunt proaspete efectele ei distructive în materie de falimente bancare, de dispariţie de firme industriale, de evaporare a economiilor populaţiei sau pierderea de bunuri şi, mai ales, de locuri de muncă. O experienţă de proporţii istorice, nelăsând niciun loc nevizitat, într-un moment de globalizare avansată, a constituit şi un prilej de analiză a factorilor care au condus la ea sau au favorizat-o. Pe lângă ampla dezbatere asupra remediilor, care, până la urmă, nu au fost complet elucidate, iar un remediu universal valabil şi miraculos nu a fost identificat, întrebarea care a persistat a fost: ce nu mergea în sistemul economic şi financiar, care era defecţiunea majoră ce se impune a fi redresată, regândită sau reproiectată?

Experţii, ca şi publicul, s-au împărţit în tabere: cine vede o simplă eroare, inevitabilă într-un sistem ce recurge la riscuri, urmată de revenirea la normal, versus cei ce văd un defect profund sau o sursă malignă ce trebuie îndepărtată. Pe alt plan, statele opuse marilor corporaţii îşi dispută vechiul litigiu al eliminării intervenţiei sau controlului statelor. O altă temă teoretică sau doctrinară: mai este valabil curentul neoliberal, desigur, adept al ideii de criză ca accident temporar şi de slăbire a rolului statului?

Culturile, ca generator şi garant de identitate a unei populaţii, sunt legate intim de funcţionarea statului, construit şi el pe baza acestei identităţi. Iar faptul că ideologiile şi doctrinele fac parte din cultură prin valorile, credinţele şi mentalitatea sau chiar tradiţiile lor, face ca tema statelor şi a doctrinelor, exacerbată de criză, să cheme şi cultura să depună mărturie.

Criza şi statele

Starea actuală a acestor dezbateri şi pendularea balanţei în favoarea unui răspuns sau altul, ne permite să desluşim, dacă nu răspunsuri ferme şi definitive, cel puţin înclinări sau tendinţe. Acestea sunt:

Ideea unei schimbări mai profunde, şi nu a soluţiilor cosmetice, de reparaţii. În alcătuirea sistemului există puncte slabe ce trebuie eradicate. Deşi capitalismul însuşi este uneori pus în cauză, el nu este vizat. Dar obiecţiile se adresează unor curente noi, dăunătoare, care i-au viciat principiile riguroase şi eficienţa verificată în cursul istoriei.

Din disputa state/corporaţii se degajă, pentru moment, un avantaj crescut al statelor. Ea are în spate un proces îndelungat de sistematică limitare a statelor, în care a prevalat teoria „statului minimal”, oglindită în multe cazuri de situaţia unor state lipsite de pârghii de intervenţii, de atribuţii economice şi de resurse. Tabloul ce a rezultat, este al unor state înglodate în datorii, trăind agonia susţinerii sistemului de asigurări, sănătate şi educaţie, ca şi a imposibilităţii de a servi bunul şi interesul public. Revirimentul a constat în cererile disperate ale băncilor şi ale corporaţiilor, adresate statelor, de a le salva din efectele crizei, în principal criza de lichidităţi. Şi, în proporţie surprinzătoare, cererile au fost satisfăcute, iar statele au dobândit un prestigiu nou, ca salvatoare de criză prin pachete de stimulare, acoperirea de capital, pe seama, bineînţeles, a banului public şi a împrumuturilor de care dispuneau. Dacă adăugăm statele asiatice, acuzate de „autoritarism” şi care, în mod real, aveau un rol în salvarea economiilor emergente, „statul”, peste tot în lume, şi-a recâştigat drepturi pe care le pierduse şi la care nu este dispus să renunţe nici în cursul crizei şi nici la sfârşitul ei.

Prin această tendinţă, de rol restaurat al statelor în controlul activităţilor economice (termenul intervenţie a fost evitat), disputele şi-au mutat terenul de confruntare în domeniul teoretic şi doctrinar.

Criza şi doctrinele

În materie de doctrine şi teorii, punerea în cauză a neoliberalismului s-a dovedit problema cea mai dificilă. Este vorba de un curent de largă cuprindere în rândurile oficialităţilor, universităţilor şi ale economiştilor teoreticieni sau profesionişti.

Neoliberalismul este legat de numele lui Friedman, un bun mânuitor al metodelor analitice, care a câştigat un premiu Nobel. Neoliberalismul a fost considerat o teorie de succes şi multe ţări şi-au atribuit saltul economic faptului că l-au pus în aplicare. Într-adevăr, baza acestei doctrine constând în totala eliminare a unui control sau intervenţiei exterioare, a dat o libertate de iniţiativă economiştilor, care au căutat prin toate mijloacele să asigure un câştig ridicat şi rapid, cu asumarea unor riscuri mai mari.

Neajunsul metodei constă în efectele sale, întrucât, o parte a populaţiei, cuprinzând straturile de sus ale clasei mijlocii era beneficiară, în timp ce discrepanţele cu straturile inferioare se adânceau. Nimeni din exterior nu putea modera acest proces, sugerând o prudenţă mai mare în asumarea riscurilor. Încrederea în eficienţa metodei se baza şi pe teoria fermă a capacităţii pieţei de a se echilibra singură, în cazul unor fluctuaţii. Soluţionarea unor crize pasagere a întărit gradul de siguranţă a creatorilor neobosiţi de noi proceduri financiare, în special în acordarea creditelor.

Ceea ce s-a produs în realitate s-a dovedit a fi un curent imprudent, riscant, bun conducător pentru apariţia crizei prin faptul că caracterul fraudulos al unor metode era complet acoperit de neimixtiunea niciunui for de semnalare a ei. Numim fraudă orice inducere în eroare sau abuz al încrederii unei persoane şi prezenţa ei se justifică prin faptul că deţinătorii de credite ignorau maşinaţiunile obscure care se aplicau fondurilor lor, cu riscuri de care ei nu erau conştienţi. Izbucnirea crizei s-a produs în momentul când creditorii au devenit insolvabili şi fluxul banilor s-a întrerupt.

Două păcate capitale au fost identificate în cauzele crizei: lăcomia şi aroganţa. Ele sunt tradiţional condamnate de morala religioasă. Lăcomia înseamnă a pretinde un bun la care nu eşti îndreptăţit (maximizarea profitului printr-o metodă netransparentă şi abuzivă), iar aroganţa este pretenţia de a şti ceea ce doar crezi că este. În speţă, s-a dovedit că echilibrarea de la sine a pieţei este un mit şi nu un adevăr economic.

Într-un volum publicat în 2009, un cercetător reputat se ocupă de vina neoliberalismului de a fi creat o bază teoretică eronată pentru desfăşurarea unor activităţi ca caracter fraudulos, care au condus la izbucnirea crizei din 2008.

John Cassidy* consideră că, timp de douăzeci de ani, a existat o idolatrie a pieţei libere. Demonstrează că acest lucru este o ficţiune, o invenţie. Doctrina pe care o denunţă (neoliberalismul) este numită de el „economia utopică” în opoziţie cu economia bazată pe realitate, pe care o propagă. Doctrinarii neoliberalişti: Friederich Hayek, Milton, Friedman şi Chicago School sunt demontaţi, ca şi încercarea fără temei a autorilor crizei de a invoca modele matematice ca cele ale lui Arrow şi Debreu, răsplătite cu Premiul Nobel. Autorul vede în prezenţa invadatoare a utopiştilor în manuale şi cursuri o febră ce va fi calmată de revenirea la economia bazată pe realitate.

Mediu şi energie

Lumea a stat cu sufletul la gură, aşteptând acordul de la Copenhaga privind încălzirea planetei. A fost dezamăgită că a obţinut o soluţie provizorie. De fapt, au fost marcate rezultate ca antrenarea ţărilor emergente, transferarea subiectului din sfera opiniei publice în cercurile de decizie ale statelor şi abordarea mai profundă a problemelor pădurilor şi ale agriculturii. Reducerea fermă a emanaţiilor de CO₂ se izbeşte încă de subita îndârjire a lumii a treia care a cerut despăgubiri pentru restricţiile ce i-ar fi fost impuse ei şi aspiraţiilor de industrializare. Nimeni nu trebuie să se mire, ţinând seama că încă de la apariţia îngrijorărilor ecologice ale lumii dezvoltate, ea este alungată de la masa celor ce s-au înfruptat timp de secole din resursele lor naturale pentru a se industrializa şi moderniza. Dezvoltarea durabilă a fost formula care a menţionat dezvoltarea în fruntea unui program mondial care punea accentul pe sustenabilitate, adică pe cruţarea resurselor. Iarăşi, nu trebuie să ne surprindă dificultăţile marilor puteri dezvoltate care au probleme mari industriale şi economice de a aplica noua filosofie care le impune schimbări drastice.

Soluţia durabilităţii impune o cotitură uriaşă: renunţarea la energiile neregenerabile şi trecerea la altele, încă în faşă, care sunt regenerabile: vânt şi soare, valuri oceanice şi apă curgătoare.

Ecologia, ştiinţă firavă, are cereri radicale. O nouă eră se deschide şi ea are semnificaţia istorică a trecerii de la piatră la bronz şi apoi fier, de la lemn la petrol şi gaze, de la tracţiunea animală la cărbune şi abur. Istoria civilizaţiei trece un prag nou, cu nimic mai semnificativ ca celelalte.

Ce este interesant de remarcat, dacă legăm de criză dosarul mediului ambiant, este faptul că la originea viciilor care sunt acum asociate tipului de civilizaţie industrială şi tehnologică clasic, stau aceleaşi atitudini de lăcomie şi aroganţă manifestate în câmpul economic. Totul s-a situat sub semnul „mai mult” şi „mai repede” combinat cu „ştim totul”, „stăpânim legile materiei”.

Măsura progresului a constat în producţia globală şi pe cap de locuitor şi, mai ales, pe viteza ei de creştere. Orice alt criteriu de evaluare a fost secundar. Dar odată cu produsul a crescut şi gradul de epuizare a resurselor. La orizont a apărut zona „economiei rare”.

Întreaga dezbatere a problemelor de mediu atârnă greu în dilema stat/corporaţii, pledând pentru un rol decisiv şi eficace al statelor. Cu gândul la perioada de încercare constituită de resursele rare şi economia rară, economistul Nicolas Georgescu-Roegen zâmbea la pretenţiile de neintervenţie a statelor, cerute de neoliberalism, în ideea că acestea sunt jocuri de copii faţă de ce ne aşteaptă în acea eră, în care economia va fi supusă unei „supravegheri” severe, supunând la reguli severe nu doar pe producători, ci şi pe consumatori.

Relaţia între problemele crizei şi problemele mediului nu se reduce la origini comune şi la identificarea unor racile ce se cer eradicate, ci şi la perspectivele ce le deschid. În ambele este recunoscută nu doar schimbarea ce se impune, ci şi magnitudinea sa istorică.

Faptul că o anumită solidaritate internaţională s-a efectuat în materie de criză, a dat speranţă şi curaj rezolvării problemelor de mediu şi acceptării unui nou tip de energie. Întrucât eforturi s-au întreprins şi în politica internaţională de a şterge efectele crizei politice care a caracterizat trecuta decadă, a apărut posibilitatea unei reconcilieri a marilor puteri şi un nou impuls de a rezolva litigiile considerate cronice sau intratabile, care întreţin focarele războaielor locale sau regionale. O nouă configurare a puterii în lume este pe masa de lucru a decidenţilor şi analiştilor politici.

Nicio temă economică, niciun subiect politic şi nicio dispută legată de mediu nu pot fi desprinse de starea mentalităţii dominante şi de prejudecăţile care împiedică soluţiile. Culturile şi valorile lor au un cuvânt greu în adoptarea lor.

Ceea ce este mai preţios în acest calendar deschis al schimbărilor este semnalarea unui punct de convergenţă a proceselor începute, numit de unii the big shift sau de alţii punctul de inflexiune, unde curbele îşi schimbă direcţia. Poate fi întrezărit dacă discuţi viitorul energiei, salvarea mediului, îmblânzirea climei, obiectivele şi metodele activităţii economice, ştergerea efectelor crizei, evoluţia procesului de globalizare. La întâlnirea de la punctul I cultura nu poate să lipsească. Schimbarea pluri-dimensională va căpăta profil clar probabil în anii 30 ai secolului, când se va produce şi schimbul generaţiilor.

Este posibil ca marea schimbare să se producă? Deschiderea unei noi pagini în civilizaţia actuală nu are drept precedent decât două sau trei revoluţii: agrară, ştiinţifică, industrială. Următoarea n-are încă nume. Există vreo bază care să o justifice şi forţe ca s-o instaureze?

Declin economic, avânt ştiinţific

Sursa de încredere şi forţa cerută de o schimbare globală de proporţii mari există. Ea constă în revoluţia tehnico-ştiinţifică a secolului trecut. La sfârşitul acestui secol se autointitula „era cunoaşterii” ca un omagiu adus ritmului neatins până atunci al creşterii numărului şi importanţei noilor cunoştinţe. Tot atunci s-au încetăţenit simbolurile S/T (ştiinţă şi tehnologie), R/D (cercetare şi dezvoltare) ca mijloc de atingere a realizării S/T. Au apărut concepte noi devenite puncte cardinale ale economiei, cum este inovaţia. Factorul uman a intrat în formula clasică a factorilor de producţie, aşezându-se în fruntea listei ce cuprindea capitalul şi resursele naturale. Computerul a devenit omniprezenta unealtă care asigură informaţia, cunoaşterea, comunicarea şi raţionamentul uman. Limbajul lor a invadat celelalte ştiinţe: până şi politica internaţională aspiră să devină „soft” în loc de „hard”-ul tradiţional al forţei brute. Zeci de activităţi umane sunt efectuate de roboţi, iar altele, fără număr, sunt asistate de inteligenţa artificială ascunsă în „cipuri” mai mici decât un sâmbure. Sfera obiectelor domestice devine „digitală” pentru oameni înconjuraţi de aparatură de comunicare, vizionare, calcul sau gospodărie care lucrează în biţi digitali.

Nimic nu ilustrează mai bine avântul ştiinţei şi tehnologiei în zilele noastre decât explorările distanţelor extreme ce ne despart de Cosmosul mare şi celula minusculă. Staţiuni permanente şi observatoare sunt instalate în spaţiu, locuite de oameni, vizitate, reparate şi aprovizionate de zboruri extraatmosferice, devenite baze de plecare pentru distanţe ce depăşesc sistemul solar. În cealaltă direcţie, atomul şi celula îşi dezvăluie spre folosul uman structurile şi legile, iar o ştiinţă nouă, nanologia, este în plină desfăşurare, cu consecinţe în toate direcţiile de la medicină la tehnologie.

Contrastul între avansul rapid al ştiinţei şi tehnologiei faţă de stadiul stagnant şi uneori retrograd al gestiunii umane şi al instituţiilor şi politicilor învechite, roase de corupţie şi birocraţie, este uluitor. Scapă, totuşi, observării de către publicul larg şi chiar a bunului simţ care ar putea să se întrebe dacă una şi aceeaşi minte umană le concepe sau dezvoltă pe amândouă?

Nu întâmplător, ideea unei schimbări globale şi multidimensionale reţine atenţia sectorului ştiinţific şi tehnologic, care o consideră o provocare bine venită pentru capacităţile şi resursele de care el dispune. Este posibil să auzi, mai degrabă, chemarea schimbării într-o reunire de antreprenori sau cercetători, decât în sesiunile marilor organizaţii sau foruri ale politicii mondiale sau în limbajul partidelor politice.

Stadiul exploziei demografice

Dacă cităm ştiinţa şi tehnologia drept factori care legitimează aşteptările „marii schimbări” nu putem omite un alt factor, de presiune de data aceasta, care impune realizarea ei cât mai apropiată. Este factorul demografic. Extinderea civilizaţiei a antrenat popularea întregii planete cu specia umană.

Valul uriaş neperceput direct a putut fi măsurat în cursul anilor. M-am născut în anul 1927 când populaţia lumii atinsese 2 miliarde, dublându-se în 123 de ani, de la 1 miliard, cât număra pe timpul lui Napoleon. După ce îmi încheiasem studiile şi reveneam de la New York unde lucrasem cinci ani ca diplomat la ONU, atingând maturitatea la 33 de ani, în 1960, am aşteptat doar 14 ani ca să mă aflu într-o lume de 3 miliarde, moment petrecut, în mod ciudat, în timp ce mă ocupam de organizarea Conferinţei Mondiale a Populaţiei la Bucureşti (1974). Intrarea în lumea de 5 miliarde m-a găsit în 1987 ca profesor de modele matematice utilizabile în prognoză la Universitatea din Bucureşti. Era în pragul intrării României în perioada de tranziţie, în cursul căreia, în 1999, lumea avea 6 miliarde de oameni. Şi iată că în 2010 scriu eseuri prospective despre o lume care va atinge 7 miliarde peste 2 ani şi apoi va depăşi 8 miliarde în 2025.

E greu de găsit o schimbare mai mare şi mai profundă a societăţii, care descoperă cu uimire acum că oraşele, şoselele şi liniile sale aeriene sunt supraaglomerate. Ţine de puterea evidenţei că evoluţia politică, administrativă şi gestiunea treburilor publice a rămas cu totul în urmă şi că se descurcă cu greutăţi, obstacole şi crize în rezolvarea problemelor sale.

Cei care au trăit triplarea populaţiei în cursul vieţii lor, înţeleg cu greu că trăiesc în altă lume decât cea în care au văzut lumina zilei. Din toate fibrele ei, această lume cere, pretinde şi impune schimbări radicale.

Trăim într-o lume cu 7 miliarde de locuitori şi în 2050 vom depăşi 9, îndreptându-ne spre 10. Se pare că nu hrana va fi o problemă, întrucât producţia ei creşte mai repede ca populaţia. Noutatea va consta în zonele, ariile şi distribuţia puterii şi bogăţiei. Un grup clasic de afluenţă, Occidentul (SUA, Canada şi Europa) va reprezenta doar 12% din populaţia lumii şi cel mult 30% din produsul global. Până în 2050, Occidentul îşi dublează producţia, dar restul lumii îl înmulţeşte cu 5. În vârf vor sta tot statele dezvoltate, dar nu vor forma un grup atlantic, ci unul al Pacificului cu America de Nord şi cu Asia estică împreună. Emergentele le vor urma de aproape. Rămâne în urmă grupul ţărilor sărace şi populate, cu menţiunea că vor fi urbane şi tinere. Ce soluţii se vor propune în forul reconcilierii globale pentru această zonă a cărei mizerie poate surpa întreaga lume? Iarăşi, educaţia în primul rând, culturile şi mentalităţile vor fi luate în calcul.

Ne mirăm că în tensiunea globalităţii şi a schimbărilor pe care le vizează, culturile stau pe margine şi murmură dezaprobator. Ele sunt antiglobaliste prin construcţie şi vocaţie. Globalul tinde spre universal şi aceasta este direcţia civilizaţiei, semnul sub care circulă.

Culturile se ocupă de specificitate şi, deci, sunt partizane ale eterogenităţii. Sunt orientate spre local, individual, original. În globalitate culturile văd un duşman ameninţător pornit să le uniformizeze.

De aceea e de ajuns ca o reuniune internaţională să fie convocată pentru norme globale nu pentru probleme comune, ca partizanii culturilor să manifeste zgomotos şi să protesteze. E ceva rău în asta?

Culturile sustenabile

La prima vedere, nu. Culturile prin chemarea lor particularizantă sunt apărătoarele identităţii indivizilor sau grupurilor.** Civilizaţia nu oferă statut specific, ci rol de tip universal. Cultura este mama ocrotitoare a acelei misterioase şi preţioase calităţi de a fi „tu însuţi” şi de „a nu te confunda” cu alţii. Îndreptată spre individ îi sporeşte încrederea, îi stârneşte ambiţiile, îl împinge la creaţie.

Cine vorbeşte de culturi trebuie să se gândească la acele colecţii de tradiţii, istorii, credinţe, valori, obiceiuri şi stiluri care fac o colectivitate să străbată istoria cu acelaşi nume şi acelaşi profil, cunoscut şi înregistrat de restul lumii.

Acest elogiu nereţinut adus culturilor (întotdeauna la plural) nu poate îndepărta două întrebări stânjenitoare:

1)    De ce marea majoritate a conflictelor deschise de azi între vecini sau în interiorul unor ţări sunt de tip identitar, adică de ce din 30 de războaie, 28 sunt culturale?

2)    De ce unele culturi uită de imperativul supravieţuirii şi îmbracă forma vizibilă a decadenţei, devenind frivole, obsedate de clipa imediată, hedoniste, întreţinând un amuzament perpetuu, ieftin şi lipsit de sens?

În plus, această fază, ce pune importanţa valorilor la loc de cinste, se combină cu critica acerbă a ştiinţei şi tehnicii, care „alterează şi înstrăinează” omul de şcoala efortului şi a muncii, formând un strat gros şi hilar de anarhişti ai secolului nostru. Iată-ne îndreptăţiţi să răsfoim istoria imperiilor, ţărilor sau societăţilor care, înainte de a pieri, perfomau un dans al decadenţei.

Un ciclu de conferinţe organizat de Armand Clesse din Luxembourg a analizat „vitalitatea naţiunilor” din diferitele părţi ale lumii. Unele ţări europene, care în trecut au demonstrat vitalitatea devenind mari puteri ale vremii, se întreabă acum ce a rămas din această vitalitate, într-o perioadă de îmbătrânire a populaţiei, indiferentă la marile proiecte.

Citim numeroase studii la adresa Europei ale cărei slăbiciuni proprii senilităţii, s-ar manifesta. Deşi acuzele sunt reciproce în cazul SUA şi Europei, se poate face constatarea că întreg Occidentul dovedeşte o vitalitate mai redusă decât aceea a ţărilor asiatice, începând cu China şi terminând cu ASEAN-ul. Îmbătrânirea populaţiei şi descreşterea demografică, asigurarea mâinii de lucru prin imigraţie masivă, legală şi ilegală, creşterea economică modestă, crizele dese, îndatorările masive, negativismul, pesimismul culturilor devenite ale imaginii şi ale clipei prezente ar putea fi semne îngrijorătoare ale unui declin. Iar prospecţiunile pentru prima jumătate a secolului nostru şi jumătatea a doua sunt chiar alarmante. Sub ochii noştri centrul civilizaţiei din zona euro-atlantică se mută în cea euro-asiatică şi apoi se instalează în continentul asiatic. Pasărea civilizaţiei a pornit de la marginea asiatică a Pacificului, a parcurs continentul, a făcut popasuri pe firul drumului mătăsii, oprindu-se îndelung în sud-estul Asiei şi în Orientul Mijlociu, înlocuite de cele mediterane în Italia şi Grecia şi apoi Spania, iar mai apoi în colţul englez şi cel nordic. Dar peste ocean, a ajuns în America, planând peste continent de la Atlantic din nou la Pacific şi acum ea reintră în Asia.

Ce au culturile cu acest zbor? Dacă identitatea culturală păstrată în mintea oamenilor este expresia instinctului de autoconservare, atunci cultura măsoară forţele puse în slujba supravieţuirii, din care cea mai tăcută, a minţii, este cea mai puternică.

Culturile decadente, în faza lor de sleire, oboseală şi resemnare au dat semnalul vătămării grave a acestui instinct, frizând sfârşitul şi/sau sinuciderea. Celălalt atribut al culturi decadente era nesustenabilitatea. Grija pentru generaţiile ce vin se evapora, gândirea pe termen lung şi proiectele de anvergură dispăreau, înecate de un spectacol final „son et lumière” şi de un jubileu perpetuu, aşa cum rezultă din istoria ultimelor zile ale imperiului roman.

Iată astăzi lumea adunată în dezbaterea mediului naturii şi climei. Toţi acuză economia: e nesustenabilă, industria la fel, tehnologiile idem. Se aud şi voci amare. Ele ne cer să examinăm propria minte şi cultura pe care o purtăm în ea. Nu ne îndreptăm, în unele cazuri, spre o cultură nesustenabilă? Poate că „de te fabula narratur!” Vrem să schimbăm totul ca să avem o civilizaţie sustenabilă, în timp ce cultura dă semne de nesustenabilitate? Am putea examina şcolile filosofice din sistemul nostru educativ. Predomină curentele post- şi neo-, având ca miez denunţarea ştiinţei, iraţionalismul, instalarea unei realităţi care n-are existenţă în afara subiectivismului nostru, lumea platonică, virtuală, distantă, atât de dragă „umaniştilor” încât unii se instalează definitiv în ea, nerevenind în lumea reală, pe odiosul suport fizic limitat şi constrângător. Există şi culturi ce manifestă nesustenabilitate, deşi par slabe şi sărace, care nu pot fi post-moderne pentru simplul fapt că n-au cunoscut modernitatea, dar care stau sub jugul secular al miturilor şi fantasmelor.

Desigur, vine şi o replică violentă! Nostalgicilor, vreţi să ne întoarcem la antici? Vreţi luminile de acum trei veacuri sau industriile cu fum care ne-au otrăvit „modernizarea”? Încăierarea nu este exclusă, pe aceste teme, nici spargerea de vitrine. Multe dintre schimburile de idei se termină astfel în societăţile iritate, nemulţumite şi îngrijorate de propria soartă.

Culturile aflate în faza lor de iminentă nesustenabilitate, pot deveni triste heralde ale declinului, dar nu se pot eschiva de a se înfăţişa la Marea Schimbare, unde se întâlnesc economia, finanţele, ştiinţa, tehnologia, ecologia şi alte domenii cheie ale cunoaşterii şi acţiunii umane.

Nu li se va cere nimic „antic” sau desuet. Raţiunea e demult în curs de acceptare a cunoaşterii empirice, afective şi emoţionale. Ştiinţa a încetat demult să fie absolută. Determinismul ei a fost înlocuit de calculul probabilităţilor. Omul e şi el conectat la sistemul informaţional, chiar dacă îi ignoră structura. Timpul câştigat de bunăstare permite tuturor răgaz de reflecţie şi posibilitatea educaţiei permanente.

Anii de muncă sunt intercalaţi de anii de reciclare, iar practicarea unei singure profesiuni e înlocuită de o succesiune de activităţi mai mult alese decât dictate.

Cei vechi? E suficient să cităm pe Horaţiu, care-şi dedică oda tristeţii declinului unui mare imperiu privind la tinerii din jur, învăţăcei ai unei culturi greceşti decadente. Şi unde sunt, spune el, feciorii voinici care dezleagă boii de la juguri, seara când vin de la lucru, sub privirile unor mame severe? Acest înţelept simţea că Roma decade în timp ce adoptă o cultură nesustenabilă.

Acad. Mircea Maliţa

** Cercetătorii ca Cliford Geertz (The Intrepretation of Cultures, Basic Books, NY, 1973) situează categoria religiilor şi ideologiile în cultură. Alte studii (Culture matters, L.Harrison, S.Huntington, Basic Books, NY, 2000) adâncesc relaţiile între culturi, economie şi viaţă socială. Foarte puţini afirmă clar distincţia culturi/civilizaţie, ai cărei precursori sunt prezentaţi în M.Maliţa, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Nemira, Bucureşti, 1998).