Milioanele de români care lucrează în străinătate trimit în ţară bani, dar contribuie în acelaşi timp şi la dezvoltarea economiilor în ţările în care lucrează. Diaspora românească poate să fie un vector important al politicii externe a României, aşa cum poate ajuta dezvoltarea altor sectoare în România.

România dispune de un potenţial uman pe care îl valorifică din păcate foarte puţin. Refugierea pe forumuri e de multe ori benefică, dar nu rezolvă frustrarea personală de cele mai multe ori, iar – hai să fim sinceri – impactul nu e chiar aşa cum l-am dorit. Experienţe traumatizante la iniţiative pornite cu dragă inimă, fac din unii români plecaţi să se izoleze şi mai mult faţă de România. Şi e mare păcat.

Implicarea în politică este o necesitate atunci când simţi că lucrurile nu merg aşa cum trebuie şi că ai la îndemână soluţii bune ce merită încercate. Într-o permanentă interacţiune cu simplii cetăţeni, un partid decide ce fel de mesaje sunt importante şi căile cele mai bune de transmis, iar – teoretic – în caz de victorie în confruntările electorale, coaliţiile câştigătoare trebuie să aplice în practică promisiunile.

Doar prin implicarea românilor din Diaspora în politică se poate definitiva rolul acestora în crearea imaginii de ţară, în sprijinirea compatrioţilor plecaţi. Românii din ţările europene au în cele mai multe cazuri dreptul de a vota la alegerile locale şi chiar de a candida pentru a deveni consilieri locali în cadrul primăriilor în raza cărora locuiesc.

În această toamnă, pe 14 octombrie 2012, se organizează alegeri locale în Belgia. Atât femei cât şi bărbaţi, indiferent de naţionalitate, toţi locuitorii contribuie la construirea unui viitor durabil pentru cartierele în care îşi au reşedinţa. Cei aproximativ 55.000 de români din Belgia sunt un potenţial electoral fantastic pentru pentru o ţară precum Belgia, iar prin activitatea lor pot demonstra că merită implicarea în comunitatea locală din ţara de adopţie.

A candida este esenţial, iar dacă succesul nu va întârzia să apară, iar românul din Diaspora va fi şi ales, sunt de părere că acesta va fi în beneficiul tuturor părţilor implicate. O cooperare activă cu politicienii belgieni este un element absolut necesar pentru a veni cu soluţii viabile la problemele imigrantului român din Belgia.

În România este nevoie de o dezbatere politică reală despre potenţialul Diasporei româneşti şi ce implică aceasta atât la nivel economic, cât mai ales la nivelul oamenilor. Românii din Diaspora sunt un liant între ţara de inserţie, pe de o parte, şi compatrioţii plecaţi din ţară pe de altă parte, şi România. Acest drept este o oportunitate enormă de a se face remarcaţi, de a spune ceea ce au de spus, iar prin acţiunile lor vor putea contribui la îmbunătăţirea imaginii de ţară a României şi la dezvoltarea unor relaţii bilaterale fructuoase.

Dan LUCA este Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului “România-UE” Bruxelles. Are 40 de ani şi îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles de 15 ani. Predă cursul de “Tehnici de comunicare în UE” la universităţi din Bucureşti, Bruxelles şi Gorizia (Italia). Este autorul a 3 cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării.

Alegerile din 2004 pentru Parlamentul European au sublinit agravarea lipsei de interes al cetăţenilor pentru politicile UE. În acelaşi an noua “Comisie Barroso” a reacţionat prin numirea unui nou comisar pentru comunicare şi a numit-o în această funcţie pe fosta comisară pentru mediu Margot Wallström. La scurt timp însă, în 2005, liderii UE au fost şocaţi de problemele ivite în ratificarea Constituţiei Europene, adevãrat punct nodal în comunicarea cu cetãţenii.

Dacă încercăm să vizualizăm “faimoasa” comunicare a Uniunii Europene cu proprii cetăţeni, este interesant să o urmărim şi dintr-o perspectivă “diplomatică”. Este clar că strategiile de comunicare ale UE utilizează o diversitate de politici ale diplomaţiei publice pentru a-şi atinge ţelurile. Se urmăreşte înţelegerea reciprocă şi cooperarea în abordarea procesului de comunicare şi informare, iar pentru aceasta, strategiile de comunicare ale UE pot fi imaginate ca iniţiative bine-dezvoltate ale diplomaţiei publice.

Diplomaţia Standard e ceva foarte vizibil şi poate fi descrisă ca fiind căile prin care liderii guvernamentali comunică între ei la cele mai înalte nivele. Diplomaţia Publică, prin contrast, se axează pe căile prin care o ţară (sau o organizaţie multi-laterală) comunică cu cetăţenii. Democraţia publică efectivă începe de la premisa că dialogul, mai mult decât o prezentare cu scopul de a vinde ceva, este adesea elementul central pentru realizarea ţelurilor politicilor externe.

Strategiile de comunicare ale UE trebuie astfel gândite, încât să amelioreze lipsa de interes a cetăţenilor, dar şi evidenta lipsă de informare. Într-o Europă a cetăţenilor, acesta vrea să înţeleagă sistemul comunitar şi felul în care politicile europene şi deciziile produce îi influentează viaţa, dar nu trebuie plictisit cu detalii tehnice, care pentru el par irelevante.

Cetăţenii trebuie să fie informaţi corect şi complet, trebuie să îşi cunoască drepturile şi trebuie să şi le exercite, cunoscând situaţia reală existentă la nivel european, pe plan politic, social, economic, etc. Comunicarea cu cetăţenii UE şi cu cei din ţările care aspiră la statutul de membru UE, reflectă majoritatea eforturilor diplomaţiei publice a Comisiei.

Dan LUCA este Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului “România-UE” Bruxelles. Are 40 de ani şi îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles de 15 ani. Predă cursul de “Tehnici de comunicare în UE” la universităţi din Bucureşti, Bruxelles şi Gorizia (Italia). Este autorul a 3 cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării.

Traian Băsescu

A ieşit cel mai şifonat din acest clinci. Discursul de miercuri, probabil cel mai aşteptat discurs din ultimii ani, a fost o dezamăgire pentru toată lumea. A arătat imposibilitatea dialogului şi a coabitării cu USL după alegeri, un preşedinte depăşit de moment şi incapabil să-şi depăşească maniile. Discursul a fost încă o dovadă a incapacităţii lui Traian Băsescu de a funcţiona într-o structură democratică, el fiind “setat” pe una de tip piramidal în care liderul decide totul fără a discuta cu nimeni şi fără să dea socoteală cuiva pentru acţiunile sale. El “ştie”, el este comandatul care duce nava în port, ceilalţi nu trebuie să discute, ci doar să execute ordinele. Este infailibil, deşi îşi recunoaşte unele erori. Este obsedat de “modernizarea” statului, fără însă ca această modernizare să fie explicată cumva celor pe care vrea să-i modernizeze, şi este incapabil să construiască un consens şi să agrege forţele societăţii în direcţia acestei modernizări. După 7 ani de mandat nu este foarte clar dacă are o viziune sau doar idei “spontane” în funcţie de interesele economice ale grupărilor care îl sponsorizează. Este deja mai mult decât penibil lobbyul pentru Roşia Montană, iar neaşteptata respingere a legii sănătăţii a lăsat câteva firme cu investiţii inutile de milioane de euro.

În acest discurs am sesizat şi continuarea detaşării de PD, un proces care a început cam de anul trecut de când a încercat să-l schimbe pe Emil Boc. Problema sa este că nu are alternativă. Tentativele lui Sebastian Lăzăroiu de a coagula o platformă în fruntea căreia să se pună preşedintele s-au soldat cu eşec, în partid numărul celor care îl susţin necondiţionat s-a redus, nici măcar Elena Udrea nu este foarte clar ce jocuri mai face. De altfel, este imposibil să nu fi sesizat că şi în partid sunt vizibile tendiţele de distanţare de preşedinte. Practic, dintre liderii de prim-plan, doar pe Cristian Preda l-am mai auzit pronunţându-se pentru Traian Băsescu (nu vorbesc acum de vuvuzele).

Traian Băsescu pare a fi părăsit şi de aliatul său necondiţionat, SUA, care prin vocea ambasadorului său a emis câteva mesaje critice, destul de dure, la adresa politicii preşedintelui şi a guvernului. Oricum, în plan extern Traian Băsescu este izolat şi nu s-a bucurat niciodată de aprecierea de care s-a bucurat, de exemplu, Emil Constantinescu.

Ceea ce îmi pare a se desfăşura acum este o luptă între o parte din PD şi preşedinte pentru a oferi “poporului” un Moţoc. Preşedintele încearcă să-l sacrifice pe Emil Boc, şi aici este susţinut de o parte din partid, care a înţeles că, dacă vor să mai aibă un viitor, trebuie să se retragă acum de la guvernare, în vreme ce o altă parte a partidului doreşte păstrarea integrală a puterii până la alegeri şi aruncarea vinii pe Traian Băsescu. Dacă până nu de mult Traian Băsescu era o locomotivă pentru partid, acum este o piatră de moară. În plus, câştigarea alegerilor de către opoziţie poate însemna şi încheierea mandatului său.

PD-UNPR-UDMR

PD a ajuns într-o situaţie delicată. A abordat protestele defectuos şi a amplificat reacţiile negative. L-a lăsat ca singur comunicator pe Emil Boc, care, din nefericire pentru partid, pur şi simplu enervează la orice apariţie a sa. Mesajele transmise de el sunt aceleaşi de câţiva ani şi nu mai au nici un efect. OK, o bună parte din electorat este de acord că PD a luat nişte măsuri de apreciat. Însă nu aceasta este problema ridicată în stradă, mai ales că aceste măsuri au fost impuse de FMI, BM şi UE, guvernul fiind mai degrabă un simplu executant. Nu măsurile în sine sunt contestate, ci modul în care PD face politică, ia decizii care afeceatză categorii majore de oameni fără o minimă pregătire şi explicare. Dar, mai ales, modul în care întregul cost al crizei este transferat categoriilor cele mai puţin favorizate, fapt care duce la adâncirea distanţei între cei “bogaţi” şi cei “săraci”.

Pe lângă presiunea lui Traian Băsescu pentru schimbarea premierului, au început să apară şi voci din interior care sugerează nevoia unei schimbări. Momentan vorbim de marginali ca Monica Macovei, Cristian Preda, dar probabil că mai sunt şi alţii care privesc cu teamă alegerile care urmează.

În afară de tensionarea relaţiei cu Traian Băsescu despre care am vorbit mai sus, PD se vede acum prins la înghesuială şi de partenerii de guvernare care s-au speriat şi încep să-şi caute strategii proprii de supravieţuire politică. UNPR a reuşit deja un prim succes în creşterea vizibilităţii prin obţinerea unui minister de imagine care, în general, a oferit celui care l-a ocupat, o anumită anvergură în CV. Adrian Năstase, Adrian Severin, Mircea Geoană, Teodor Meleşcanu sunt exemple de politicieni pentru care fotoliul de ministru de Externe a fost o rampă de lansare importantă. Nu ştiu în ce măsură postul proaspăt câştigat în guvern poate ajuta pe UNPR să treacă pragul electoral, mai ales acum în condiţiile separării alegerilor locale de cele parlamentare. Dacă în cazul simultaneităţii lor exista o şansă prin mobilizarea primarilor transferaţi de UNPR – în Bucureşti vor avea 2 sectoare, ceea ce ar fi putut însemna 3-4 deputaţi şi 1-2 senatori – acum în cazul separării şansele sunt aproape nule.

Pentru UNPR timpul nu prea mai are răbdare. Chiar dacă la locale pot obţine 40-50 de primari din cei 200 pe care se laudă că-i au acum, nu vor fi suficient de mulţi pentru a duce partidul în Parlament. Situaţia dificilă în care se află PD face ca o eventuală uniune cu acesta, fie şi prin absorbţie, în vederea salvării liderilor partidului să fie dificilă.

Recent şi UDMR şi-a nuanţat discursul, acceptând ideea alegerilor anticipate. Pe lângă PCM a apărut şi partidul lui Laszlo Tokes. Şi pentru UDMR decalarea alegerilor poate pune probleme la alegerile locale unde maghiari au alternative. Un scor mediocru la locale poate fi o problemă la parlamentare şi UDMR să nu mai pătrundă în noul Parlament.

USL

Începutul anului a scos la iveală primele disensiuni între cele două partide componente şi este de apreciat diplomaţia lui Victor Ponta care a făcut ca lucrurile să nu escaladeze. Este clar că Crin Antonescu are o agendă proprie şi pune presiune asupra partenerilor care ar prefera un parcurs mai lin. Ideea mitingului nu s-a dovedit foarte inspirată, mobilizarea a fost redusă. Mult mai stupidă a fost ideea demisiilor din Parlament. La nici una dintre ele PSD nu a marşat. Dacă preşedintele liberal continuă cu presiunea este posibil ca relaţia cu PSD să se deterioreze şi proiectul să eşueze. Iar cel care va plăti, dispărând din politică, va fi chiar Crin Antonescu.

Din punct de vedere politic, Crin Antonescu are nevoie de alegeri prezidenţiale cât mai rapid, nu peste alţi 2 ani. Problema lui, pe care nu cred că o conştientizează, este că seamănă mult prea mult cu Traian Băsescu. Momentan, este candidatul cu cele mai multe şanse fiindcă este practic singurul (OK, mai este Dan Diaconescu). PD nu are o variantă post-Traian Băsescu, PSD nu s-a preocupat de subiect datorită alianţei. Dar în doi ani se pot schimba multe, nu doar în relaţia cu PSD, mai ales după ce vor ajunge la guvernare, ci şi în nivelul de aşteptare al electoratului. La fel ca Traian Băsescu, liderul liberal este izolat, lipsit de consilieri, este neinspirat (primirea lui Sorin Roşca Stănescu în partid este antologică, alianţa cu Dan Voiculescu s-a dovedit inutilă).

În momentul de faţă, şansa lui Crin Antonescu este că PSD are nevoie de PNL şi se teme că în eventualitatea unei separări, liberalii să fie atraşi de democraţi şi să rămână încă un mandat în opoziţie. De aceea, până la alegeri, PSD va tolera orice greşeală a partenerilor, însă este bine ca liberalii să nu întindă coarda prea tare.

Înclin să cred că următorul preşedinte va fi un tip complet diferit de cei doi. Ca modele ar putea fi Leonard Orban sau Mihai Răzvan Ungureanu. Sunt doi politicieni cu ceva vizibilitate, un profil public discret (desigur, la MRU este şi specificul funcţiei). Dar o astfel de soluţie s-ar degaja în timp. Pe termen scurt nu poate exista un contra-candidat. De aceea se agită liderul liberal şi încearcă să accelereze alegerile prezidenţiale. Însă demiterea preşedintelui este un proces dificil, care necesită timp.

Aşa cum am spus într-un alt articol, interesul USL este menţinerea lui Emil Boc ca premier până la alegerile parlamentare. Alianţa dintre liberali şi social-democraţi nu a dovedit până acum că poate trece dincolo de “Jos Băsescu!” şi “Jos Boc!”. Deşi el există şi este destul de interesant, programul USL nu este cunoscut. Faptul că nu au reuşit să cupleze cu manifestanţii arată că nu sunt văzuţi şi acceptaţi ca o alternativă. Poate ar fi timpul ca şi ei să comunice mai mult, nu doar “Jos Băsescu!”.

USL a atins în momentul de faţă punctul unu din program: a reuşit – nu neapărat prin forţe proprii – să facă să apară un consens general că PD (şi Traian Băsescu) trebuie să plece de la putere. Dacă însă nu vor trece mai departe la prezentarea alternativei, sunt toate şansele ca beneficiarii protestelor stradale să fie alţii.

Scurtă retrospectivă

Gabriela Ioniţă: – Proiectul scutului de apărare antirachetă american (ulterior asumat și de Alianța Nord-Atlantică) își are certificatul de naștere în timpul celui de-al doilea mandat al președintelui George Bush jr. Varianta inițială de amplasare a elementelor scutului a suscitat ample critici, concomitent cu multiple tatonări şi evaluări eșuate. După instalararea preşedintelui Obama, Casa Albă a venit cu noua formulă de scut în care România a intrat în prim-plan, cotată cu şanse alături de Bulgaria şi Turcia.

Portugalia, Polonia, Turcia şi Spania au acceptat de asemenea să găzduiască pe teritoriul lor componente ale acestui sistem. Au urmat evaluări minuțioase ale SUA la oferta părții române şi în final anunțul CSAT-ului care a făcut ca o localitate anonimă din Oltenia – Deveselu -  să devină obiectiv strategic al SUA iar numele său să fie titrat pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume.

Senatul, camera superioară a Parlamentului României a adoptat pe 6 decembrie 2011, cu unanimitate de voturi, proiectul de lege pentru ratificarea Acordului între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA în România, document aprobat anterior şi de Camera Deputaţilor. O săptămână mai târziu, Președintele României, Traian Băsescu a promulgat legea pentru ratificarea acordului dintre România şi SUA privind scutul antirachetă.

Ion Petrescu: – Etapa şanselor a fost rapid depăşită, din raţiuni pragmatice, care ţin de consolidarea defensivei spaţiului euroatlantic, într-un context cel puţin fluid în arealul euro-asiatic. După cum afirma ambasadorul SUA la NATO, Ivo Daadler, pe 23 ianuarie a.c., într-o conferinţă de presă, la Londra,  găzduirea de către Chicago, în luna mai, a sumitului NATO, va permite liderilor ţărilor aliate să discute  strategia militară până în 2014, identificând oportunităţi de întărire a capacităţii de acţiune a Alianţei, atât pe planul schimbului de informaţii confidenţiale, cât şi în ceea ce priveşte sistemul de apărare antirachetă.

Un sistem care nu se bazează pe oferte naţionale, ci pe priorităţile stabilite de comun acord la Cartierul General al NATO, pe baza unor motivaţii solid fundamentate la Pentagon.

Deciziile de acest gen sunt conforme cu statutul asumat de fiecare ţară din Alianţă, de membru cu drepturi egale şi obligaţii bine stabilite, care nu sunt subiecte de negociere publică, ci doar de informare asupra deciziilor finale.

Amplasarea scutului antirachetă probabil că va fi devansată de creşterea tensiunii în Golful Persic.

Deveselu – o reală amenințare la adresa Rusiei ?

Gabriela Ioniţă: – Adresându-se mass-media la summit-ul APEC din Honolulu pe 14 noiembrie 2011, preşedintele Medvedev a descris în mod pozitiv relația sa cu preşedintele american Barack Obama din ultimii trei ani, admițând că relația bilaterală Rusia – US a înregistrat un progres serios, care a înlăturat obstacolele din calea aderării Rusiei la Organizația Mondială a Comerțului, subliniind însă că planul american de apărare anti-rachetă europeană rămâne o problemă nerezolvată.

Cum însă dinspre Bruxelles veștile bune întârziau să apară, în ciuda deselor și vocalelor ieșiri la rampă ale Ambasadorului Dmitri Rogozin, pe 23 noiembrie, Dmitri Medvedev (e drept, aflat în plină campanie electorală pentru alegerile parlamentare) mai face o încercare de a bloca cursul discuțiilor româno-americane și ameninţa că ar putea ordona, în caz de nevoie, luarea unor măsuri pentru distrugerea sistemelor de detecţie şi de control din cadrul scutului antirachetă al NATO.

Câteva zile mai târziu, la inaugurarea radarului de la Kaliningrad, președintele rus reitera ameninţările că Rusia ar putea instala sisteme de rachete nucleare Iskander în enclava Kaliningrad dacă Statele Unite vor continua să aplice fără concesii planul scutului antirachetă din Europa.

“Dacă celelalte măsuri nu vor fi suficiente, Federaţia Rusă va instala în vestul şi în sudul ţării sisteme ofensive moderne care vor garanta distrugerea instalaţiilor europene antirachetă montate de Statele Unite. Una din aceste măsuri va fi instalarea unui sistem de rachete Iskander în regiunea Kaliningrad”, avertiza Medvedev.

Președintele rus a mai adăugat că Moscova ar putea alege să se retragă din noul tratat Start de dezarmare nucleară și să pună punct altor discuții pe marginea dezarmării dacă SUA continuă să-și implementeze planul de a desfășura scutul antirachetă în Europa.

Ion Petrescu: – Bun. Şi ce-i cu asta? Atitudini explicabile din perspectiva apropiatelor – atunci, nota bene – a alegerilor parlamentare din Rusia. Care, la drept vorbind, nu prea au schimbat raportul de forţe, în favoarea lui Vladimir Putin, deoarece din patru alegători care au mers la urne, doar unul a votat cu partidul actualului premier, restul voturilor, venind, ca şi în altă ţară relativ vecină, prin modificarea, prin satelit, a rezultatelor finale, în favoarea cui trebuia să rămână la putere.
Drama liderilor de la Moscova este şi una de ordin demografic, deoarece nativii ruşi preferă să locuiască, în majoritatea lor absolută, în partea europeană a Federaţiei Ruse. De unde  şi reflexul de a proteja suplimentar acest areal.

Gabriela Ioniţă: – Anunțul președinției României ce a dat undă verde concretizării proiectului a generat o nouă rundă de critici din partea conducerii politico-militare a Rusiei. Astfel de poziţii cu privire la subiectul în discuție au fost exprimate de preşedintele și Comandantul Suprem al Forțelor Armate ale Federației Ruse, Dmitri Medvedev, premierul Vladimir Putin, şeful diplomaţiei Serghei Lavrov, vicepremierul și ex-ambasadorul Rusiei la NATO Dmitri Rogozin, șeful Comisiei pentru Afaceri Externe din cadrul Dumei de Stat Konstantin Kosacev  şi ministrul apărării Anatoli Serdiukov.

Ion Petrescu: – Preşedintele României a acţionat conform interesului naţional. Iar liderii ruşi au fost, din păcate, ipocriţi. Numai ruşii neinformaţi puteau crede gogoaşa demagogică conform căreia la Bucureşti s-a decis o acţiune contra intereselor urmaşei URSS. Nici vorbă! România, aidoma altor ţări, parcurge etapele stabilite cu partenerul strategic, Statele Unite, pentru instalarea unui scut care apără flancul răsăritean al NATO. Poate că după revenirea lui Vladimir Putin, la Kremlin, tonul electoral, vindicativ, ameninţător, va fi schimbat pe unul conciliant, adecvat acestor vremuri, tot mai imprevizibile. Pentru că s-ar putea ca tocmai Rusia să fie salvată de loviturile unor rachete străine anihilate de interceptoarele de la Deveselu. Think about it! Gândiţi-vă la asta!

Gabriela Ioniţă: – Reamintim că NATO a invitat şi Rusia să participe la proiect, pozițiile exprimate în cadrul Summit-ului de la Lisabona alimentând speranțele că ar fi fost posibilă ajungerea la un acord. Dar negocierile au intrat în impas după ce responsabilitatea sectorială propusă de Moscova nu a fost acceptată de Washington. Astfel, Rusia cerea implementarea unui scut comun, Pentagonul opta pentru două scuturi separate, interconectate însă prin schimb de informații.

Ion Petrescu: – Afirmaţii corecte, dar care au o explicaţie rostită public doar la Cartierul General al NATO. Una lucidă. Şi conformă cu angajamentele aliaţilor. Ce nu-şi pot încredinţa apărarea comună unui stat nemembru al Alianţei, precum Rusia, care a pus, din capul locului, condiţia ce ştia că va fi imediat respinsă – dreptul de veto asupra deciziei de a lansa interceptoarele spre rachetele ostile. Ceea ce, probabil că şi generalii ruşi, altfel bine pregătiţi pentru războiul asimetric, au privit-o ca pe o propunere provocatoare, hazardată a Kremlinului, eminamente politică.

Câinele de pază al diplomaţiei ruse

Gabriela Ioniţă: – Ulterior Moscova a insistat asupra unor garanţii legale, în scris, din partea Washingtonului că scutul antirachetă nu va deveni pe viitor un pericol pentru capacităţile sale de descurajare nucleară.

Serghei Lavrov a declarat în urma unei întâlniri cu omologul său american, Hillary Clinton, că ţara sa are nevoie de asigurări credibile din partea Statelor Unite, şi că poziţia americană este neclară. Partea americană a respins ca nefondată o astfel de cerere, reiterând explicația conform căreia scutul este doar o măsură de securitatea în fața amenințărilor venite dinspre Iran (sau Coreea de Nord).

Ion Petrescu: – Serghei Lavrov este „câinele de pază” al diplomaţiei constant promovate de cel care, de când a venit la putere, visează, cu ochii deschişi, la grandoarea lui Petru cel Mare – inconfundabilul Vladimir Putin. De fapt, premierul de azi, preşedintele de mâine, vrea să aibă mână liberă când preia timona Federaţiei Ruse. Cu menţiunea că garanţii similare nu au avut curajul, liderii ruşi, ca să ceară de la…Beijing. Ultima aserţiune fiind probată şi de eşecul vizitei lui Putin în capitala Chinei, unde gazdele au refuzat preţurile la petrol şi gaze propuse de partea rusă, care urma să le livreze, în baza unui contract substanţial.

Gabriela Ioniţă: -  Are Rusia motive certe de îngrijorare ? Da. În susținerea acestei opinii, alături de specialiștii Forțelor Armate din Rusia sunt citați și analiști de peste ocean. Potrivit unui raport publicat în septembrie 2011 de către Federația Oamenilor de Știință Americani, sistemul antirachetă implementat de SUA/NATO în Europa va afecta în mod serios cea mai mare parte a arsenalului rus, în funcție de locație acesta putând fi scos de uz în procente de 20 până la 100%.

Mai mult, raportul citat afirmă că scutul antirachetă implementat de SUA la nivel mondial va putea devaloriza și capacitățile strategice nucleare ale Chinei și Indiei, ceea ce ar putea aduce schimbări majore în ecuația globală.

„Amplasarea rachetelor SM-3 la Deveselu așa cum a anunțat România nu este o amenințare majoră la securitatea Rusiei atâta vreme cât acest rol este limitat la interceptarea rachetelor iraniane cu raza medie de acțiune”, susține Mikhail Barabanov, editor al revistei National Defence Brief – Moscova, atenționând însă că “dacă aceste mijloace vor evolua calitativ și cantitativ – foarte probabil având în vedere avansul tehnologic al SUA, atunci aceasta va deveni o amenințare pentru Rusia”.

Ion Petrescu: – Enunţurile de acest tip ţin de intoxicarea opiniei publice ruse şi generarea defetismului în rândurile cetăţenilor din statele aliate Americii, precum românii. Repet. România nu este izolată. Ci parte a Alianţei Nord-Atlantice, unde, în mod firesc, a subscris la măsuri de întărire a apărării colective.

Un lider inteligent ca Vladimir Putin ştie bine că, în absenţa unui act necugetat, al propriilor generali, scutul antirachetă american, cu elementele amplasate în ţări de graniţă, precum România, funcţionează doar la comanda Pentagonului, cu informarea Cartierului General al NATO.

Ori, atât la Washington D.C., cât şi la Bruxelles, decizii de acest fel se iau conform unor proceduri bine stabilite, voluntarismul fiind din start exclus.

2015 sau 2012?

Gabriela Ioniţă: -  Are Rusia posibilitatea de a reacționa ? Da.

Medvedev a declarat că Rusia este pregătită să instaleze rachete Iskander, care au o rază de acţiune de până la 500 de kilometri, în exclava rusă Kaliningrad, care se învecinează cu Polonia şi Lituania.

Alte sisteme de rachete ar putea fi amplasate în sudul Rusiei, acestea putând să constituie o ameninţare atât pentru Georgia, cât şi pentru Turcia, unde se va afla unul dintre radarele antirachetă ale scutului NATO.

O parte din rachetele nucleare strategice ale ţării sale vor fi dotate cu sisteme care vor putea penetra orice sistem defensiv. Preşedintele Rusiei a adăugat că “din păcate, scutul se dezvoltă rapid în Polonia, Turcia, România şi Spania. Suntem puşi în faţa unui fapt împlinit”.

Cum vor evolua lucrurile ? Greu de prevăzut. Ar trebui remarcat totuși că cele mai aspre reacții din partea Rusiei au apărut legate de partea de scut găzduită de România, chiar dacă acesta va fi funcționabil abia din 2015.

Ion Petrescu: – Funcţionabil poate chiar din 2012, dacă se ajunge la o operaţiune aeriană israeliană, de bombardament masiv asupra  centralelor nucleare iraniene, în această primăvară, sau în vara care urmează. Doar zilele trecute, generalul Martin Dempsey, şeful Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, de la Pentagon, poposind la Tel Aviv, a fost informat de Ehud Barak, ministrul israelian al apărării, că Pentagonul va fi informat doar cu…12 ore mai devreme, înaintea decolării escadrilelor de avioane de vânătoare-bombardament, cu destinaţia Iran. Timp în care singura măsură de prevenire posibilă, în Golful Persic, este alertarea escadrilelor de luptă, de la bordul celor două portavioane nucleare americane, care se află deja în zonă. Pentru posibila susţinere a raidurilor de bombardament israeliene. Atunci şi ruşii îşi vor dori să fie interceptoare la Deveselu, pentru că nimeni nu poate cunoaşte spre ce ţinte concrete vor pleca rachetele iraniene, dacă cei ce le mânuiesc vor mai avea timp să comande lovituri punitive.

Gabriela Ioniţă: -   Nu de același tratament a avut parte Turcia, de exemplu, explicația părții ruse fiind că radarele din Turcia nu reprezintă un pericol pentru securitatea sa.

Presa turcă a anunțat recent, citând un diplomat american că radarul de avertizare timpurie de la Malatya (Turcia), parte a sistemului de apărare antirachetă al NATO în Europa, este de acum operaţional.

Rusia joacă inteligent

Ion Petrescu: – Rusia joacă inteligent. Turcia are cea de-a doua armată, ca efective de militari, din NATO, după SUA. Şi intenţia de a prelua conducerea de facto a lumii arabe, prin tacitul accept al declinului puterii persane, de la Teheran. În plus, Turcia controlează fostele republici ex-sovietice, cu popoare  care îşi educă acum copiii după manuale turceşti, precum Turkmenistanul, ca să dau un singur exemplu. Moscova mizează, pe termen lung, măcar pe o apropiere de Turcia, ştiind că aceasta nu va ieşi din NATO.

Gabriela Ioniţă: -   Iranul, vecinul estic al Turciei, a obiectat public faţă de instalarea unor componente ale sistemului antirachetă al NATO pe teritoriul turc. Ali Larijani, preşedintele parlamentului de la Teheran, a reiterat opoziţia ţării sale faţă de acest proiect în cursul vizitei întreprinse în Turcia cu puțin timp în urmă. Cum tensiunile dintre SUA și Iran devin tot mai explozive, iar Rusia a devenit un susținător deschis al regimului de la Teheran, este posibil ca problema scutului să se tranșeze înainte ca la Deveselu scutul să devină operațional.

Ion Petrescu: – Dimpotrivă. Conflictul cu Iranul, deocamdată propagandistic, va accelera operaţionalizarea scutului la flancul răsăritean al NATO. America şi-a asumat obligaţia, conform noii strategii militare a SUA, de a proteja aliaţii săi europeni. Brigăzile americane, ce vor fi retrase vor fi practic înlocuite prin aducerea unor unităţi, prin rotaţie, la instruire, în unele zone din Europa. Posibil şi în România. Statele Unite îşi focalizează atenţia politică, economică şi evident militară pe Asia, fără a trăda, măcar o clipă, angajamentele luate în cadrul NATO, pe bătrânul continent.

Gabriela Ioniţă: -   În numeroase ocazii Rusia a fost acuzată că a tratat problema scutului anti-rachetă direct cu America, considerând România doar un simplu observator și executant al directivelor primite de peste Ocean. Perfect adevărat.

Cum însă la fel de adevărat este că nici dinspre București nu s-a văzut o dorință prea mare de asumare a unei responsabilități crescute și intenția de a media în favoarea propriilor interese față de ambele părți aflate în negocieri.

Desigur, o schimbare de comandă la București poate fi văzută ca benefică dinspre Moscova. Asta nu în sensul unei treceri cu arme și bagaje în barca Rusiei, ci doar ca pe o șansă de deblocare a dialogului politic și diplomatic via București – Moscova.

Un dialog dominat de ieșiri publice arogante de ambele părți și răspunsuri din gama “Ba pe-a mătii” sunt contraproductive oricărei încercări de discuție între reprezentanții diplomatici. Desigur, și Ambasada Rusiei la București va avea de revizuit niște dosare trecute cu discretă voioșie în background ca urmare a înghețării dialogului politic între cele două capitale.

Ion Petrescu: – Ba pe a…adevărului! Şi nu glumesc. Repet. România este parte a NATO. În acest cor euroatlantic constituie o voce cu o partitură distinctă. Corul fiind cu un dirijor american – deoarece SUA rămâne superputerea lumii – era normal ca Moscova să vrea lămuriri politice publice de la Washington D.C., deşi, prin intermediul serviciilor secrete ştia cadrul general al scutului antirachetă american.

De ce normal? Doar sugerarea unor puternice neînţelegeri cu liderul de facto al comunităţii mondiale putea justifica programul de înarmare pe 10 ani, cu care se mândreşte premierul Vladimir Putin. Unul destinat mai degrabă unei acţiuni disuasive vizând mai mult China.

Chiar dacă va fi o nouă formulă politică la Bucureşti, în urma viitoarelor alegeri, aceasta nu va schimba angajamentele de stat membru NATO. Apoi, raportul de forţe între statele aliate şi cele coordonate încă de Moscova nu permite Kremlinului să mai treacă peste demarcaţia stabilită pe Nistru, la Summitul NATO de la Lisabona.

Putin ştie să facă diferenţa dintre o declaraţie menită a creşte simpatia opiniei publice şi un dialog concret, pe teme de interes comun, precum statutul Transnistriei şi viitorul Republicii Moldova.

Ce vrea Moscova?

Gabriela Ioniţă: -   Dacă Rusia își dorește un viitor european va trebui să învețe să dialogheze cu toți europenii, în toate problemele (și nu doar atunci când asta convine intereselor sale), indiferent de cât de trainică se dovedește a fi prietenia și susținerea din partea Germaniei.

Ion Petrescu: – Rusia îşi doreşte un parteneriat european, în care Bruxelles-ul să accepte supremaţia Moscovei în fostul spaţiu al URSS. O iluzie ce va genera doar momente de încordare. Ţările Baltice la nord, Republica Moldova, între Prut şi Nistru, Georgia, pe malul opus al Mării Negre, sunt doar câteva dintre ţintele Kremlinului. Diferenţele fiind că Estonia, Letonia şi Lituania sunt membre în NATO, Republica Moldova beneficiază de haloul de securitate al Alianţei, până la Nistru, chiar dacă a rămas stat membru al CSI, iar Georgia este Cutia Pandorei. Unde Osetia de Sud şi Abhazia, dacă vor dori să se alipească, prin referendum, Federaţiei Ruse, Casa Albă nu va rămâne aidoma statuii lui Abraham Lincoln…

Brandirectory – o foarte cunoscută agenție britanică de brand rating – a publicat la începutul acestui an topurile pentru anul 2011. La nivel global, pe primul loc se află Google cu o valoare a brand-ului de 44,4 miliarde USD (locul 2 în 2010), urmat de Microsoft (locul 5 în 2010) și Walmart (locul 1 în 2010). Singurele bănci aflate în top 10 sunt Bank of America pe locul 6 (30,6 mld. USD) și Wells Fargo pe locul 9 (28,9 mld. USD).
Câteva aspecte statistice interesante:
•    în primele 10 poziții o singură companie din afara SUA: Vodafone (Marea Britanie);
•    valoarea totală a mărcilor americane reprezintă peste 1.300 de miliarde USD reprezentând 40% din total, în timp ce valoarea mărcilor din Uniunea Europeană este de 975 mld. USD (30%). Mărcile nipone au o valoare de 324 mld. USD (10% în total, locul 2 pe națiuni!), peste cele ale BRIC de  275 mld. USD (8% din total);
•    General Electric este pe locul 6 al valorii brand-ului, dar se menține pe primul loc în lume, deși capitalizarea sa pe piață este de peste 475 mld. USD.

Dar să revenim la bănci: locul pe care o bancă îl ocupă într-un top (indiferent de criteriile topului) este direct dependent de valoarea activelor și de notorietatea băncii pe piață. Cele două aspecte sunt interdependente și, mai mult decât atât, este evident că o scădere semnificativă a unuia dintre cele două elemente aduce cu sine riscuri imense, în actuala conjunctură mondială punându-se chiar problema supraviețuirii.

Valoare brand

Valoarea totală a brand-urilor bancare din The BrandFinance® Banking 500
a crescut în 2011 cu aproximativ 139 mld. USD, 78% din câștigul total fiind aferent băncilor de pe primele 100 de locuri, conform autoriilor studiului. Creșterea nu este atât de spectaculoasă pe cât pare, în 2010 s-a înregistrat un declin de 209 mld. USD, din care 84% datorat primelor 100 locuri.
Evoluția mărcilor a fost însă diferită datorită condițiilor diferite din mediul economic din SUA, Uniunea Europeană, Japonia sau China. SUA, care a reușit o restructurare mai rapidă și mai naturală prin sute de bănci care au dat faliment, a avut un an 2011 mult mai bun decât conservatoarea Europă tot mai mult presată de criza datoriilor și de lipsa unor soluții pe termen lung. Aceasta a condus la creșterea cu cinci a numărului de bănci americane prezente în top, în timp băncile europene au scăzut …tot cu cinci.
De altfel, SUA este prezentă cu patru bănci în top (Bank of America si Wells Fargo pe primele două locuri, Chase pe 5 și Citi pe 9), Marea Britanie cu două bănci (HSBC loc 3 și Barclays loc 7), China de asemenea cu două bănci (ICBC loc 8, China Construction Bank loc 10).
Topul este completat de Santander, care ocupă locul 4 (singura bancă din zona euro prezentă în primele zece mărci pe plan mondial este una spaniolă!) și de Bradesco – banca braziliană de pe locul 6 având așadar cel mai valoros brand dintre țările BRIC.
Brandirectory consideră că cea mai spectaculoasă creștere a valorii de brad a avut-o tot o bancă braziliană, Itaú, ca urmare a achiziției și rebranduirii Unibanco (altă bancă braziliană).
Dintre băncile care au subsidiare în România, remarc prezența Societe Generale pe locul 24 (valoarea mărcii 8,1 mld. USD), Unicredit loc 30 (6,6 mld. USD), Erste loc 41 (4,3 mld. USD) și Raiffeisen loc 68 (2,5 mld. USD). Desigur, la nivel național situația este cu totul alta, notorietatea CEC fiind uriașă și valorând enorm.

…și valoare active…

Topul mondial al băncilor din punct de vedere al activelor totale este însă mult diferit. Firesc, intervin în ecuație o multitudine de factori, printre care segmentul pe care acționează cu precădere (retail, investiții, etc.), influența crizei asupra evoluției din ultimii ani (de la criza subprime din SUA până la criza datoriilor suverane din Europa), precum și consolidarea pozițiilor financiare prin fuziuni, preluări, etc.
Așa se face că topul primelor 10 bănci (conform site-ului relbanks.com), arată astfel:

Loc    Banca    Active
(mld. USD)    Tara    Data
1    BNP Paribas    2,792.10    France    30.06.2011
2    HSBC Holdings    2,690.90    UK    30.06.2011
3    Deutsche Bank    2,681.30    Germany    30.06.2011
4    Mitsubishi UFJ Financial Group    2,479.50    Japan    30.03.2011
5    Barclays PLC    2,395.30    UK    30.06.2011
6    Royal Bank of Scotland Group    2,319.90    UK    30.06.2011
7    Industrial & Commercial Bank of China    2,304.40    China    30.06.2011
8    Bank of America    2,264.40    US    30.06.2011
9    JPMorgan Chase    2,246.80    US    30.06.2011
10    Credit Agricole SA    2,236.80    France    30.03.2011

Sunt sesizabile două diferențe majore față de topul Brandirectory:
- diferențele valorice în structura primelor locuri sunt mult mai mici: 25% variație între prima poziție 1 și cea de a zecea, față de 80% în cazul brand-urilor;
- 6 bănci europene (3 bănci din zona euro, 3 din Marea Britanie), două din SUA și cîte una din Japonia și China.

…sau siguranță și prudență?

Din nou ne vom raporta la un top, este vorba de topul 50 al celor mai sigure bănci din lume întocmit de revista Global Finance. Pentru ca o bancă să fie eligibilă s intre în top trebuie să fie în primele 500 de bănci din lume din punct de vedere al activelor și să fi primit ratinguri de la cel puțin două dintre cele trei agenții: Moody’s, S&P și Fitch.
Binențeles că a treia părere diferă la rândul ei de celelalte două. Pe primul loc se află banca germană KfW fondată în 1948 având scop reconstrucția Germaniei și coordonarea fondurilor Planului Marshall; banca are capital integral de stat (sic! parcă vorbeam ceva de CEC mai devreme!). În continuare aflăm tot bănci de stat, pe locul doi este Caisse des Dépôts et Consignations din Franța (da, tot un fel de CEC!), iar pe trei Bank Nederlandse Gemeenten din Olanda. Primul nume important îl regăsim abia pe locul 10, este vorba de spaniolii de la Santander, în timp ce BNP Paribas și HSBC se află pe locurile 15 și respectiv 16.
De remarcat că în primele 10 poziții sunt ocupate exclusiv de bănci europene, în timp ce SUA are doar șase bănci în top – BNY Mellon pe locul 24 este prima prezență americană în top. Un alt aspect interesant este reprezentat de prezența în clasament a două bănci arabe: National Bank of Abu Dhabi (loc 46) și National Bank of Kuweit (loc 47).
Statele BRIC sunt prezente în acest top doar cu două bănci chineze: China Development Bank (loc 38) și Agricultural Development Bank (loc 42).

În concluzie se ridică firesc întrebarea: ce legătură este între aceste topuri? Ar fi la îndemână să spunem că niciuna sau să ne pierdem într-un lung lanț de dezbateri privind criterii, iar fondul problemei să pice în derizoriu. În realitate răspunsul este simplu: ne aflăm în plină schimbare și, cum apele nu s-au limpezit, este dificil să lipim etichete și să dăm verdicte.
În studiul intitulat ”Banking in 2050”, PricewaterhouseCoopers anticipa în anul 2007 că piața bancară internă a Chinei o va depăși pe cea din SUA în 2043. În 2011 același PwC a revizuit proiecția scăzând-o la orizontul anului 2023. De asemenea, au mai fost modificate și alte previziuni: piața E7 (China, India, Brazilia,Rusia, Mexic, Indonesia, Turcia) o va depăși pe cea a G7 (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franta, Italia, Canada) în 2036 (față de 2046 cum se anticipa în studiul precedent), India va depăși Japonia în 2033 (2041 în studiul precedent), etc.
Sigur, factorii de influență se pot schimba oricând, generând pe termen scurt sau mediu o evoluție contradictorie. Totuși, trendul are o direcție clară, indiferent dacă va continua să se accelereze sau, dimpotrivă, să decelereze. Lumea se schimbă, inclusiv lumea bancară.

www.mnc.org.ro

office@mnc.org.ro

APEL

Anul 2012 a debutat în România cu ample proteste împotriva clasei politice şi cu speranţa că societatea civilă din ţara noastră ar putea reveni ca o alternativă în construcţia şi elaborarea de politici publice şi de supraveghere activă a vieţii democratice.

Această speranţă reapare după ce în decursul ultimilor ani societatea civilă ca şi o parte din presă au trecut printr-un amplu proces de politizare, părând pendinte fie de putere fie de opoziţie. În plus, multe organizaţii ale societăţii civile se află în concurenţă unele cu altele pentru resurse financiare şi status.

De aceea Mişcarea pentru o Naţiune Civică lansează apelul pentru crearea unui Parlament Civic, care se doreşte a fi un spaţiu de dezbatere a propunerilor societăţii civile, a protestatarilor din Piaţa Universităţii şi din alte oraşe ale ţării, să coordoneze şi să propună un document unic clasei politice – un Program civic.

Societatea civilă este formată din multe grupuri cu interese şi orientări diferite, dar nu opuse. Nici unul dintre aceste grupuri nu are monopolul adevărului şi al soluţiilor corecte. Din programele care s-au aglutinat până acum există multe puncte de vedere comune precum şi multe diferenţe.    Toate acestea ar trebui corelate şi adoptate într-un material supus atenţiei societăţii şi apoi partidelor politice. Societatea civilă ar trebui să arate în primul rând ea civilitate şi deschidere spre dialog.

Deschidererea acestui Parlament se va face la data pe care o vom stabili de comun acord cu participanţii.

Vă mulţumim şi vă aşteptăm în vederea unei bune cooperări.

Coordonator de proiect

Andrei Ţăranu si Virginia Mircea

• Este prima dată după multă vreme când se iese în stradă în mod spontan, fără o organizare politică. În plus, această primă ieşire în stradă, deşi relativ insignifiantă ca număr, s-a dovedit suficientă pentru a preveni un abuz al puterii. Deocamdată, această forţă este neorganizată, nu are un lider, dar poate fi terenul pe care să apară o altă forţă politică. Sunt deja 8 zile de protest continuu, necaracteristic politicii româneşti. Ele pot crea un spaţiu de defulare a frustrărilor şi exprimare a nemulţumirilor acumulate în timp. Dacă ele vor fi preluate de studenţi/tineri şi şomeri, spirala poate continua. Deja au apărut 2 mişcări civice care încearcă să preia nemulţumirile.
• Izbucnirea era previzibilă. Gradul de suportabilitate era la limită ca urmare a accentuării diferenţelor între săraci şi bogaţi. Guvernarea PD a avut suplimentar faţă de celelalte o aroganţă şi un dispreţ faţă de categoriile vulnerabile, o agresivitate sfidătoare şi o permanentă tentativă de învrăjbire a unei categorii împotriva celorlalte (privaţi contra bugetari, toţi ceilalţi contra săracilor, medicii, profesorii), de învrăjbire a populaţiei împotriva instituţiilor statului. În vreme ce tăiau salarii şi propovăduiau austeritatea continuau investiţii aberante gen parcuri la sate, stadioane cu nocturnă în comune, borduri, panseluţe şi gărduleţe. Ca să nu mai vorbim de atitutdinea permanentă a lui Traian Băsescu de dat “cu nuiaua prin uluci pentru a întărâta câinii”. Raed Arafat a fost doar un pretext pentru ceva ce oricum s-ar fi întâmplat mai devreme sau mai târziu. Înclin să cred că noua taxă auto ar fi fost picătura care ar fi umplut paharul după ce lumea s-ar fi lovit de ea, fiind una dintre cele mai cretine idei ale guvernului Boc. Să plăteşti taxă de 5000 de euro pentru o maşină din 2007 care valorează ceva mai puţin sfidează orice logică. Măcar taxa lui Tăriceanu era mai “umană”.
• Româniaîncă pare că nu mai are conducere. Tocmai această absenţă poate duce la apariţia unei mase critice care să facă protestele imposibil de oprit fără a primi un cap de Moţoc. Or, în cazul de faţă, Moţoc nu poate fi decât Traian Băsescu. Asta se poate realiza, practic, prin transformarea alegerilor din 2012 într-un referendum simbolic pentru demiterea preşedintelui, cu consecinţe dramatice pentru PD.
• Nu aş numi acest protest anti-austeritate, cât mai degrabă anti-nesimţire. Gama de revendicări este mai degrabă vastă (Jos taxa auto! nu e o slogan anti-austeritate).
• Înfrângerea lui Traian Băsescu marchează sfârşitul rolului acestuia de “mascul alpha” al politicii româneşti.
• Prima consencinţă a acestui lucru este că pragul de 50% nu mai reprezintă o miză majoră a alegerilor din 2012. Atâta timp cât USL va lua mai mult ca PD, dar îşi securizează o majoritate parlamentară, Traian Băsescu nu va avea curajul să pună un alt premier decât cel indicat de USL. Speranţele PD că Traian Băsescu va face un aranjament ca să-i păstreze în continuare la putere s-au cam năruit.
• A doua consecinţă este că în PD lucrurile se vor precipita. În lumina noilor evenimente, comasarea alegerilor se va dovedi o variantă catastrofală. Acei primari PD încă populari vor fi traşi în jos de nemulţumirea populară crescândă aşa că în mod sigur vor încerca să se distanţeze de partid. Deja două trompete “clasice” ale PD, Cărtărescu şi Pora au “văzut lumina” şi au început să-şi critice idolul. Sigur, este dreptul fiecăruia să-şi schimbe convingerile, şi nu cred că trebuie blamaţi pentru asta, gestul lor contează ca simbol.
• A treia consecinţă este că o parte din baronii locali pot cădea victime colaterale pe post de băseşti locali cu un efect puternic asupra organizării partidului. Să ne gândim ce ar însemna pentru PD Moldova fără Flutur şi cu un Pinalti la PSD sau PNL. Sigur, aceastea sunt exemple extreme, dar nu cu totul improbabile.
• Pentru partidele mici, UDMR, PP, vestea nu este tocmai îmbucurătoare. Cele 5-7 şi, respectiv, 8-10 procente erau foarte importante pentru un PD la 20%, dar mult mai puţin pentru un USL aflat în jur de 50%. Astfel că puterea lor de şantaj negociere este mult redusă. Pentru Dan Diaconescu este o veste chiar foarte proastă, fiindcă astfel i se “desumflă” bazinul electoral, oamenii având acum un mijloc concret de  exprimare a nemulţumirilor. În definitiv, de ce să te mulţumeşti cu o singură televiziune când le poţi avea pe toate în prime-time.
• Şi mai problematic devine pentru UNPR, gaşca de traseişti care şi-a pus toate speranţele în Traian Băsescu. Campania lor de racolări a avut succes tocmai în ideea rolului exercitat de preşedinte
• Mi se pare lamentabil modul în care televiziunile şi agenţiile de ştiri “acoperă” evenimentele. Mediafaxul insista în toate materialele de vineri pe faptul că “manifestaţia nu este autorizată”. Ieri erau “politicieni din opoziţie” infiltraţi. Acum au descoperit membri galeriilor.

It’s been a week already since the beginning of protests in Romania. Every day in Bucharest and in over 40 cities more Romanians go to the streets to express their dissatisfaction with the abuses of ruling regime and calling for the ouster of President Traian Basescu, as well as early elections. The explosion of discontent seems to have surprised the authorities. In fact, it is not surprising, but a crass lack of consideration for the citizens who elected them. We speak of a system with serious deviations from the laws of democracy (some amended by European Comm

unity institutions). It is a corrupt and arrogant regime. Proof – after week of protests the governments proves autistic to voice of people and have no relief solution to calm the thousands of protesters who are daily in the street in the cold with many minus degrees below zero. Proof – the main supporters of the system led by foreign minister of Romania, T. Baconschi, considered that the most intelligent way of social dialogue (so called by Prime Minister Boc) is to refer to the protesters with epithets such as «peripheral inept, worms, fanatics, ciumpalaci – I know that is untranslatable, a Romanian version of Lemmings».

A brief chronology of events

A bit over a year ago, Romanian watched peaceful to the people took to the streets in several countries across the ‘Arab world’ in what was later on called the ‘Arab Spring’. Then Romanians, apparently as impassive, watched on tv to Indignados and Ocuppy Wall Street movements in mother Europe and America. Nothing seemed to put the thoughts on the government while they imposed extreme austerity measures to the poorest populations of the European Union. President – Premier did not seem to notice that the cut of a pension of 1,000 euros (Greece) is a measure of austerity and cut a pension of 200 euros or below (Romania) is a crime. Aberrant measures had, however,

and motivation: the IMF agreement. Motivations were found to suspend debate and dialogue between government and parliament. Then came the adoption of organic laws of vital importance by the government accountable without consulting parliament.

Romania – faked democracy !

Before Christmas holiday appeared first discussions on a number of irregularities in Health Act which would be taken also without consulting parliament. Vigorous supporter of the existing project, President Basescu said on national television that the Deputy Health Ministry, Raed Arafat, is the main enemy of health system reform. Arafat, a Syrian Arab that has become a Romanian citizen, has distinguished himself by successfully founding the only professional emergency rescue service in Romania (SMURD), thereby embodying professionalism

and moral standing in a healthcare system that is mostly regarded as book-example of corruption and oftentimes considered an expressway to the grave. Two weeks later, President Basescu with the usual habit to replace the prime minister and lead Romania as his own feud, intervened in the live TV debate vehemently criticized Arafat opinion and accused him of ‘leftist views’. The consequence of such a forceful televised intervention on behalf of President Basescu was that Arafat presented his resignation shortly afterwards. Next days discontent exploded. Initially the protests supporting of Raed Arafat and condemned the arrogance attitude and usual insolence of head of state. Facing public pressure, President Basescu decided to scrap the reforms Friday, saying he made the decision after realizing that a majority of those in the medical system and the population opposed to the change. It was certainly one new mistake of President Basescu. What head of state of the civilized world tells its people – who elected leader and those money he is paid – that is retrograde and unable to understand that governors wish him well when the people feel it’s becoming worse with every day ?

Tired of corruption systemic, theft unmasked and faked democracy, Romanians studded streets in over 60 cities in seven days of protest. They required the resignation of President Basescu and early elections. People chanted: Ultimate solution, once the revolution ! with reference to the revolution of 1989 when the communist regime was overthrown. Or, better, a revolution for evolution ! Prime Minister Boc, Minister of Health and other government leaders have avoided for days to appear in public. Later they came just to throw i
nvectives on the protesters or to mimic a dialogue with opposition forces. In an failed attempt to appease the spirits, PM said that he and the president have been misinformed on health law. But PM not said who is guilty of disinformation! Raed Arafat was reinstated in office. But useless. Although Romanians protest vehemently week, President Basescu (the same, which has usually the custom to intervene in all sorts of things that do not concern the duties of head of state) has avoided expressing an public opinion.

The operation was successful, the patient is in coma

As protests intensified, the government tries to get cold while hoping that will deter the protesters and things will calm down. Next week will be a special session of Parliament. About the main demands of the population, Prime Minister Boc said that it is not justified. Noting that early elections would create a dangerous precedent and affect economic stability. In addition, he said that Romania would become unattractive to investors. Romanian Prime Minister seems completely unrealistic. In which civilized and democratic countries ear

ly elections are a dangerous precedent? What attractive business environment it is, if in 2011 the volume of foreign investments in Romania fell by 36%? Oh, yes, the EU and IMF demanded austerity in Romania and government conformed – now there are riots and 18% of Romanian  live below the poverty line (compared to Czech – 2% Ireland – 4%​​), and austerity measures decreased purchasing power of Romanians with over 9% in a year – according to a survey of the Institute for Quality Research of life. Two million Romanian workers are at risk of poverty. To get a clearer view: in the UK an employee who lives in poverty earns 967 euros monthly, a Romanian poor employee earns 159 euros, achieving the lowest minimum wage in EU countries. Minimum wage in Bulgaria is 233 euros and 326 euros in Poland. In conclusion: the operation was successful, the patient is in coma !

Functional hypocrisy and dual attitude

One year ago, President Ben Ali of Tunisia became the first casualty of the 2011 Arab Spring. Could we now be witnessing in Romania the first shoots of a European Spring? asked editor Neil Clark from The Week – UK Edition. Although Romania is far from being a genuine democracy, I think such a comparison is inappropriate, however. We can speak rather an evolution than a revolution, if the orange regime in Bucharest would comply with democratic rules. But if not? It seems that for evolution will be needed a new revolution. No matter how unpleasant it may sound.

Of cou

rse, the disturbances are undoubtedly embarrassing for the EU, the IMF and those western leaders for whom the Romanian government has been a staunch ally. Of course, hypocrisy and dual attitude of foreign partners are operating in this case. In contrast to neighboring Hungary, Romania accepted all that was dictated from abroad, whether we refer to U.S. strategic partner, the European partners or high finance world. Romanian Government had nothing to comment even when thei have asked abberant action against its own people. Thus it is easy to understand why European leaders immediately warned the government in Budapest at the recent protests of the population. But in respect of tandem Basescu – Boc, except for discrete requirement that Romanian head of state to express their opinion, European partners prove to be very bashfully. Although the deviations from the democracy line of leader in Bucharest are not far from those of Viktor Orban.

Neither the U.S. Embassy in Bucharest did not feel the need to say something, preferring only to follow the events. even if on his visit to the White House last September, President Basescu, a hard-core Atlanticist, was formally “congratulated” for signing up to the US-Romania Ballistic Missile Defence Agreement and the US-Romania Joint Declaration on Strategic Partnership for the 21st Century. An important partnership for U.S. in the context of an increasingly tense international atmosphere not only with Iran and Syria, but also with Russia (became an open supporter of the two countries). Moreover, a partnership that need to be fully functional regardless of who will occupy the chair of president of the state. The attitude of expectation may be due to the fact that potential substitutes (at least at this time) of President Basescu have strong pro-American view, so there is little reason for concern. Clearly, the Romanian citizens matters less in this equation.

 
Analysts  So, Western leaders will prefer to wait and will be hoping that the Romanian government can survive the current disturbances. They can not condemn a people who demand the right to decency and respect from his politicians. Also they can not condemn the authorities – because in the next minute President Basescu would not hesitate to accuse the EU because irrational austerity measures required government in Bucharest.

said the protests are a sign of revival of  Romania civil society. I would say that this is an example of national and social solidarity. A successful example after several years of silence in which complaints have steadily accumulated.

It is hardly to predict how it all will end in Romania. However, as noted Swedish political expert Vilhelm Konnander: What I can’t help seeing is the pattern of protest that is spreading globally, where attitudes of politicians, blaming external factors for crisis, lead to higher demands for accountability. To whom are political leaders responsible – the people of the IMF, EU, etc.? It will be interesting to see how this turns out in Romania, but the basic observation seems to be that far too many politicians have forgot whom they are answering to.
The bad news for PM Boc and his colleagues in the governing Democratic Liberal party is that the disturbances show no sign of abating. Moreover, they could increase in intensity during the weekend. Of course, flagrant violations of human rights were a lot of the early protests. Numerous attempts to intimidate participants in the protests, police abuses, frame-ups of violence to discredit the protests. Without success! At the moment the regime in Bucharest is autistic. Political power has made a few steps back. What’s next? Whether they fail slowly, step by step. Whether they will tense the muscles of authoritarian, knowing that however they do not have to lose more. If the 20 years of democracy, even mimed, meant something for the political class, they will fail. Government will be dismissed, it will form a government of technocrats and elections will be held – early or on time – but not cumulative way of local and parliamentary elections, as hoped the current government. And perhaps the most important thing of those described above: Romanians are reminded about good moral principles and values ​​that prevails in its heritage as a nation. It’s a good sign.

Mişcarea Pentru O Naţiune Civică

MNC îşi manifestă disponibilitatea de a intra în dialog cu toate forţele politice democratice din România, partide politice parlamentare sau extraparlamentare.

Suntem deschişi la dialog pe temele re-democratizării statului român şi implementarea dezideratelor noastre cu orice organizatie politică, socială sau civică în vederea armonizarii unui punct de vedere pentru ieşirea din situaţia în care se află astăzi România. Programul nostru se află în Manifestul MNC.

 Consiliul director

Virginia MIRCEA

Andrei ŢĂRANU

Diana NEAGA

Valentin NICOLESCU QUINTUS

MANIFEST

pentru o naţiune civică

DEMNITATE şi UNITATE

Cetăţenii sunt izvorul de existenţă al oricărui stat, căci un stat fără cetăţeni nu este posibil. Cetăţenii sunt cei care cedează din suveranitatea şi autonomia lor, plătesc impozite şi taxe din munca lor pentru ca statul să se îngrijească de toţi şi de fiecare în parte. Dintre cetăţeni se nasc viitorii cetăţeni şi ei constituie în esenţă naţiunea atunci când aderă la o cultură şi la o tradiţie. Aşa că, de fapt, cetăţenii ştiu cel mai bine ce este important şi ce nu pentru existenţa şi pentru naţiunea lor, şi de aceea, teoretic, cetăţenii au întreaga putere politică pe care doar o deleagă  câtorva cetăţeni care să rezolve problemele de care restul cetăţenilor nu au timp sau chef să se ocupe.

Şi totuşi, în ţara noastră cetăţenii nu contează şi de fapt nimeni nu îi bagă în seamă. Însuşi cuvântul cetăţean a deveni desuet. Pentru partidele politice sunt electoratul, pentru Biserică sunt enoriaşii, pentru puterea politică de astăzi ei sunt românii. Iar pentru stat ei sunt poporul. Ceea ce este fals. Poporul este continuitatea temporală a tuturor celor care au trăit, trăiesc şi vor trăi în interiorul aceleaşi culturi. Dar nu toţi strămoşii noştri au fost cetăţeni, aşa cum ei nu pot să voteze astăzi în numele nostru. Nu poporul este cel care decide soarta unei ţări ci naţiunea civică, căci naţiunea este cea care există acum şi aici în interiorul unei culturi. Iar naţiunea civică nici nu ţine cont de diversitatea etnică, religioasă sau sexuală ci conferă putere tuturor cetăţenilor care locuiesc în acelaşi stat.

Prin tot acest proces complicat de eludare a cetăţeanului ca existenţă lingvistică şi simbolică statul român şi-a însuşit prin furt de la cetăţean puterea politică pe care o foloseşte discreţionar chiar împotriva cetăţeanului. 

Desigur că nu este prima dată în istoria României când se întâmplă acest lucru. Respectul faţă de cetăţeni este mai degrabă o excepţie decât o normă. De fiecare dată când statul şi-a asumat, cu voia sau fără voia cetăţenilor, mai multe puteri de atâtea ori a uitat de fiecare cetăţean în parte în economia numerelor mari. Statul român a căutat de foarte multe ori să salveze naţiunea etnică şi nu pe cea civică. Fiecare cetăţean a fost sacrificat în numele poporului sau al naţiunii etnice, chiar şi cei care deţineau temporar puterea simţindu-se sacrificaţi pe altarul Patriei. Nu mai vrem sacrificii inutile.

Statul s-a obişnuit să îşi închipuie naţiunea civică ca pe o grădiniţă de copii cu retard minor care deşi pot să muncească nu pot gândi cu capul lor decât limitat şi instinctual. Aşa că fie prin aşa-zisa elită, fie prin activiştii partinici fie chiar prin asmuţirea unor cetăţeni împotriva altora statul şi-a propus să gândească în locul nostru, al tuturor.  El consideră că ştie mai bine ce înseamnă fericirea fiecăruia şi a tuturor, căci asumă că fericirea statului este şi fericirea cetăţenilor. Şi cu asta cetăţenii sunt tot mai nefericiţi. Fercirea a devenit un bun politic şi mediatic, şi ea este tot mai mult transformată în bani şi putere. Fercirea înseamnă iubire şi solidaritate, confort şi siguranţă, lipsa grijilor sau asumarea lor particulară. Dar toate acestea fiind cuantificate în bani s-au transformat în tot atâtea pârghii ale statului prin care se insinuează în viaţa noastră. Fericirea este individuală şi se obţine individual. Nu mai vrem bariere în calea fericirii noastre.

Şi de fapt cine este Statul?

Astăzi statul este de fapt o construcţie eminamente elitară bazată pe partide politice corupte şi indolente cu dorinţele cetăţenilor. Şi eliminând cetăţenii din această construcţie acest stat este unul al bunului plac şi nu unul de drept. Statul român a fost dintotdeauna oligarhic în lipsa unei aristocraţii autentice. În 1948 o oligarhie străină a înlocuit oligarhia românească pe principii ideologice – comunismul. După 1989 o altă oligarhie – o simbioză între oligarhia comunistă şi oligarhia naţionalistă – a acaparat statul în numele democraţiei şi a Drepturilor Omului. Această oligarhie ideologică şi-a produs propria oligarhie financiară pe care şi-a clientelizat-o. Astfel aceste două oligarhii –care de fapt nu sunt decât una – au pus mâna pe putere şi o folosesc cu alte chipuri şi alte măşti şi astăzi. Oligarhia din 1948 a pus mâna pe putere în numele maselor muncitorilor şi ţăranilor, oligarhia de după 1989 a pus mâna pe putere cu ajutorul maselor. Nici una dintre ele nu a fost interesată să transforme aceste mase într-o naţiune civică. Oligarhia este cea care transformă drepturile în privilegii. Ori, într-o naţiune civică singurul privilegiu este acela obţinut prin merit, egalitatea substanţială domnind între cetăţenii liberi.

Teoretic un stat de drept se bazează exclusiv pe instituţii democratice care sunt legitimate de cetăţeni. Dar aceste instituţii au fost delegitimate de structurile politice care le-au personalizat. Ele există doar pentru sine şi nu pentru cei care ar trebui să beneficieze de ele şi care le întreţin din taxe şi impozite.

Singura instituţie a statului care să îi reprezinte pe cetăţeni ar trebui să fie Parlamentul. Dar acesta este supus unui proces de disoluţie. Parlamentul nu este numai un loc al făuriririi de legi. Ele este un loc în care se procesează interesele a cât mai multe gruprui de cetăţeni pentru a se obţine soluţia care să îi mulţumească pe cât mai multe dintre acestea. Dar Parlamentul a devenit doar un spaţiu de orgolii sterile care se înfruntă inutil. Iar aceasta este în avantajul strucutrii executive – Guvern + Preşedinte – care ocolindu-l dictează drumul pe care ar trebui să meargă societatea. Ori societatea de cele mai multe ori nu este întrebată dacă acceptă acest drum sau nu. Pur şi simplu este privită ca fiind lipsită de raţiune, dictând alţii în locul ei. Societatea este a cetăţenilor şi nu a statului, statul este al societăţii!

Partidele politice nu mai reprezintă pe nimeni de multă vreme, ele doar se autoreprezintă, pentru că societatea a fost înşelată cu ideea că alţii gândesc pentru ea. Pentru a fi liberi cetăţenii trebuie să fie responsabili. Pentru a fi responsabili cetăţenii ar trebui să fie demni. Iar demnitatea înseamnă a spune NU atunci când acesta trebuie spus.

În România Guvernul dictează cu ajutorul unei coaliţii obediente interesate doar de autoperpetuare ca partide individuale sau coalizate. Astfel, Guvernul României a luat locul Parlamentului în plan legislativ, acesta din urmă fiind castrat.

Multe voci s-au ridicat împotriva legiferării prin Ordonanţe de Urgenţă, chiar şi partidele care sunt astăzi la putere. Ordonanţele nu au dispărut. Doar că lor li s-a adăugat o formă şi mai tiranică de legiferare – Asumarea Răspunderii Guvernului pentru Orice. Legi de importanţă covârşitoare pentru noi şi pentru generaţiile viitoare au trecut prin bunul plac al Puterii prin Asumări de Răspundere – Coduri Civile şi Penale, Legea Educaţiei Naţionale, Legile Muncii ş.a.. Degeaba au fost consultaţi cei interesaţi de aceste legi, în final, numele modernizării au fost trecute aşa cum s-a dorit de clientela politică şi nu de cei interesaţi. NU au trecut în numele nostru.  Legile Fundamentale trebuie să treacă prin consens şi nu prin tirania majorităţii temporare!

Prin aceste formule autoritare instituţiile democratice devin tot mai slabe pentru că sunt folosite ca paravan pentru a limita şi micşora democraţia. Fiind lipste de credibilitate aceste instituţii sunt părăsite de cetăţean care se retrage tot mai mult în calitatea sa originară –aceea de indivi – loc în care nici naţiunea, nici poporul şi nici măcar statul nu mai există. Statul ne-a împins în individualism gregar ca să scape de cetăţeni.

Şi procesul continuă: fără să întrebe pe nimeni statul doreşte să regionalizeze România nu prin referendum ci prin legi administrative. Doreşte să comaseze alegerile pentru ca nimeni să nu mai ştie ce votează. A hotărât deja că primarii vor fi aleşi într-un singur tur de scrutin lipsindu-l pe cetăţean de posibilitatea unei a doua şanse la majoritate. Astfel primari cu 20% din voturi vor hotărî pentru toţi cetăţenii. Astfel nici tirania majorităţii nu mai funcţionează – este dictatura pe faţă a unei minorităţi clientelizată de stat. Căci aceşti primari nu au prea multe pârghii de a-şi adminstra singuri comunitatea, sunt siliţi prin legi nedrepte să depindă în continuare de stat. Aberaţia bugetului centralizat face ca ieşenii să plătească pentru metroul din Bucureşti, iar bucureştenii pentru căldura de la Brad. Iată expresia clară a domniei absolute a statului asupra societăţii. O societate demnă este o societate de cetăţeni autonomi.

Autonomia cetăţeanului înseamnă că el este complet liber în raport cu proprietatea sa şi egal în această libertate – adică juridic – cu toţi ceilalţi cetăţeni. Doar o naţiune civică bazată pe autonomia cetăţeanului poate da naştere statului de drept.

Criza economică din acest moment dă la oparte masca de pe faţa hidoasă a oligarhiei ilegitime ce a acaparat statul cetăţenilor. De aceea astăzi am avea posibilitatea să schimbăm prin presiune civică statul oligarhic pentru a-l înlocui cu statul de drept bazat pe o naţiune civică. Dar pentru aceasta este nevoie de unirea tuturor cetăţenilor care se simt excluşi de la decizia cetăţenească în orice fel.

I. Vrem ca legile, hotărârile, deciziile care sunt luate în numele oligarhiei să nu mai fie declarate ca fiind luat în numele nostru.

II. Vrem ca orice decizie care implică existenţa mea directă sau democraţia să fie interogată prin dezbateri reale şi a căror concluzii să fie transpuse în practică : Nici o lege să nu mai fie adoptată prin asumarea răspunderii guvernamentale sau prin ordonanţe de urgenţă. Există suficiente legi în acest moment în România: lăsaţi-le să funcţioneze.

III. NU vrem comasarea alegerilor. Prin aceasta se încalăcă dreptul fundamental la o informare corectă şi transformă democraţia românească într-una electoralistă. Orice schimbare a legii electorale să fie adoptată doar în prima sesiune după investirea a legislativului. Oricând altcândva să nu fie permis prin lege organică.

IV. Vrem alegeri proporţionale sau mixte, care să permită delocalizarea aleşilor naţiunii civice, care sunt reprezentanţii naţiunii şi nu a unor grupuri de interese.

V. Vrem o naţiune civică în care diferenţele etnice, religioase sau sexuale să nu existe. Naţiunea civică se opune naţionalismului de orice fel şi deci şi partidelor etnice sau religioase.

VI. Statul modern s-a întemeiat pe principiile Iluminsmului care respectă fundamental viaţa umană şi dreptul fiecăruia de a-şi urmări fericirea. De aceea VREM un stat social care permite egalitatea reală de şanse.

VII. Egalitatea de şanse presupune că din taxele tuturor cetăţenilor trebuie să beneficieze toţi cetăţenii de aceleaşi servicii, chiar dacă minimale.  Educaţia şi sănătatea sunt drepturile pozitive esenţiale pentru orice cetăţean.

VIII. Principiul nici o taxare fără reprezentare trebuie să fie întru-totul respectat. Nici un impozit sau taxă nu pot fi impuse decât prin consultarea cetăţenilor.

IX. Scopul taxelor trebuie să fie transparent, la fel şi cheltuirea lor.

X. Vrem ca discursul public să fie decent şi adecvat. Orice abuz  de limbaj, orice violenţă de limbaj, din partea oricui ar veni trebuie sancţionată prin retragerea dreptului la cuvânt pentru o perioadă oricare de timp.

Salvarea unui stat nu va veni niciodată din exteriorul lui, chiar dacă pentru moment pot exista aceste aparenţe. Dacă cetăţenii acelui stat nu sunt dispuşi să îl salveze el se va prăbuşi negreşit mai devreme sau mai târziu. Un stat întemeiat pe naţiunea civică NU va putea niciodată să fie înfrânt, nici din afară nici din interior. El este adevăratul stat de drept.

www.mnc.org.ro