Acasă Cultură Putna la aniversare

Putna la aniversare

Prăznuirea Adormirii Maicii Domnului adună în fiecare an la Putna mulțime de lume veniți din toate colțurile țării, ba chiar și români plecați peste hotare, care își îndreaptă grăbiți pașii  la Sfânta Mănăstire încă de la primele ore ale dimineții pentru a aduce omagiul lor din inimă celui care a păstorit Moldova vreme de aproape jumătate de veac, a cărui oseminte se odihnesc și astăzi sub lespedea albă de marmură albă pe care arde necontenit o făclie, a cărei lumină strălucitoare urcă spre a se uni spre veșnicie cu cea care se revarsă din Ceruri, venind din izvorul nesecat al dumnezeirii.

Ierusalim al neamului românesc, loc de pelerinaj a tuturor românilor indiferent în ce parte a lumii trăiesc, Putna a fost, este și va rămâne de-a pururi centrul spiritual al credinței noastre strămoșești, dar mai ales locul în care trăiește veșnic amintirea celui mai mare erou a tuturor românilor, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

Purtându-ne în tăcere pașii pe aleile de piatră din curtea mănăstirii nu poți să nu rămâi copleșit de liniștea misterioasă care te învăluie încă de la intrare, ca să-ți îndrume pașii spre mormântul sfânt al Voievodului unde smerit îți îndoi genunchii ca apoi să-ți lipești fruntea de lespedea rece care îl acoperă, a cărei atingere simți cum te furnică și străfulgerat de măreția sublimă a umbrei celui care se odihnește sub ea, te poartă cu gândurile în urmă cu 150 de ani, la marea serbare de la Putna din 15 august 1871 organizată de mari personalități ale culturii românești, între cei prezenți fiind Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Vasile Alecsandri, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Gh. Dem Teodorescu, C. Istrati și alții. Era un moment de definire a identității noastre naționale în context european în condițiile în care Moldova lui Ștefan cel Mare era trunchiată în urmă răpirilor samavolnice făcute de Imperiile Țarist și Austriac, însăși pământul sfânt al Putnei unde se odihnește Voievodul aflându-se atunci sub ocupație străină. Era un sublim moment de aducere aminte nu numai a faptelor acestui mare erou al creștinătății care au impresionat toată Europa, ci și unul de a ne apleca capetele cu evlavie asupra hotărârii sale înțelepte de a zidi sfânta mănăstire care își va lega numele pentru vecie cu cel a lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Se împlineau nouă ani de când feciorul lui Bogdan al II-lea s-a întors pe scaunul tatălui său ucis mișelește în toiul nopții de 15/16 octombrie 1451 la nunta ce a avut loc la conacul spătarului Sima din Reuseni. Au fost ani grei și încărcați de trudă în care numai mintea strălucită și o mână de gospodar destoinic l-au scos din impas pe tânărul Voievod care a moștenit o țară răvășită de nenumăratele lupte fratricide pentru tron care au avut loc între urmașii lui Alexandru cel Bun. Moldova încă nu își revenise după jafurile oștilor crăiești care i-au călcat hotarele în anul 1450 jefuind și pustiind totul în cale, chiar dacă în cele din urmă au fost învinse de Bogdan al II-lea în cunoscuta Bătălie de la Crasna. Bieții țărani nu mai știau cui trebuiau să plătească împovărătoarele dăjdii datorate domniei, acestea fiindu-le cerute pe rând fie de slujbașii lui Petru Aron fie de cei ai lui Alexăndrel Vodă, iar cum tot nu le era de ajuns, în 1455 Petru Aron a acceptat cererea amenințătoare a sultanului Mahomed al II-lea de a plăti haraci otomanilor, adăugându-se astfel o nouă taxă celor pe care le plăteau până atunci.

Cu multă sârguință și înțelepciune Ștefan a adus ordine în țară și a înviorat bunul mers a acesteia. Ca să încurajeze negoțul, el a revenit la privilegiile acordate de bunicul său Alexandru cel Bun negustorilor brașoveni și lioveni, iar pentru a le face sigură călătoria pe drumul moldovenesc care lega prin Chilia și Cetatea Albă țările din centrul și nordul Europei cu centrele de comerț din părțile orientale, Turcia, Persia și chiar îndepărtata Indie și Țară a Kitailor cum i se spunea pe atunci Chinei, a luat măsuri drastice împotriva tâlharilor întărind paza  convoaielor negustorești și mai ales a locurilor cu risc mai ridicat. Aceste măsuri au contribuit la înflorirea tranzitului mărfurilor negustorești prin  Moldova, vămile aducând Voievodului sume mari de bani cu care și-a întărit oastea și a refăcut țara, așa cum era pe vremea  marilor Mușatini care au domnit înaintea lui.

Acum că lucrurile erau puse la punct, Ștefan se putea gândi și la grijile sale. Tot după exemplul bunicului său și-a propus să zidească o mănăstire care să -i adăpostească rămășițele pământești atunci când va trebui să plece din această lume, sufletul urmând să-i dea socoteală lui Dumnezeu pentru faptele pe care le-a lăsat în urmă. Însoțit de Mitropolitul Moldovei, Teoctist, de înalți ierarhi și boieri din Sfatul Țării, Voievodul își îndreaptă pașii spre Putna unde îi cere sfat pustnicului Daniil, duhovnicul său apropiat cu a cărui povețe înțelepte a trecut prin multe încercări în viață. Acesta îi indică un loc frumos chiar în apropierea chiliei săpată în piatră unde se nevoia de mulți ani, loc care lui Ștefan i-a plăcut, hotărând ca acolo să zidească mănăstirea. Potrivit datinilor din acea vreme, Voievodul a urcat mai întâi cu cei care îl însoțeau  pe vârful unui munte cu culmea domoală unde azi se află o cruce imensă care luminează pe timp de noapte. După ce a fost binecuvântat de mitropolit a încordat arcul și dă drumul săgeții care pornește în zbor spre vale oprindu-se într-un frasin bătrân. Pe locul unde a căzut săgeata a fost făcut proscomidiarul, iar zidurile mănăstirii au fost ridicate pe locul unde s-a înfipt o altă săgeată care a fost trasă de un copil de casă pe care Ștefan l-a luat cu el.

După împlinirea ritualului strămoșesc, la 10 iulie 1466 au demarat lucrările de construire a mănăstirii, care s-au terminat în vara anului 1469, fiind stabilită ca zi de hram Adormirea Maicii Domnului, una din sărbătorile cele mai respectate de creștini. Este motivul pentru care ziua pentru sfințirea bisericii a fost fixată pentru 15 august 1469, care însă nu a putut să  fie respectată deoarece tocmai atunci Voievodul a primit de veste că mulțime de tătari din Hoarda de Aur de pe Volga au ajuns din nou la hotarele Moldovei cu gând s-o jefuiască cum făceau de obicei. Oastea tătărască era condusă chiar de fiul lui Mamac Han, tocmai acela care în copilăria lui Ștefan i-a luat fără milă viața lui Gheorghiță sau Mitruț după cum spune legenda, prietenul său de joacă din Borzești. Aflând de năvălirea tătarilor Voievodul a lăsat toate la o parte și a ieșit înaintea lor. Le-a luat urma înainte de a trece Nistrul  ținându-i sub observație până au ajuns într-un loc  strâmt în apropierea râului, în apropierea localității Lipnic. Fulgerătoare a fost lovitura dată de vitejii lui Ștefan tătarilor, mulțimea acestora a căzut secerată sub săgețile și săbiile ascuțite a celor care își apărau țara și credința, familiile, avutul și pământul strămoșesc. Fugarii încearcă să scape și să treacă apa prin vad fiind ajunși din urmă și luați prinși. O nouă dumbravă roșie intră în istorie în acea zi de neuitat de 20 august 1470, înroșită de sângele mulțimii  hoardelor tătărăști care au fost măcelărite în acea bătălie. Potrivit cronicarului polonez Jan Dlugosz contemporan cu Voievodul, după acea crâncenă bătălie, Mamac Han a trimis după obiceiul lui o sută de soli la Cetatea de Scaun, care cer cu ton amenințător ca prinșii să fie puși în libertate. Răspunsul lui Ștefan a fost pe măsura faptelor săvârșite de tătari în țara lui iubită. Nu numai că nu îi pune în libertate pe prinși, dar dă poruncă aspră ca fiul hanului să fie tăiat în patru în fața solilor, după care aceștia au fost trași în țeapă, doar unul dintre ei fiind lăsat în viață pentru a duce vestea hanului Mamac, dar nu înainte de a i se tăia nasul ca să nu mai aibă cu ce mirosi după catrințe de moldovence după cum obișnuiau. Și așa Gheorghiță a fost răzbunat!

După ce a rezolvat treaba cu tătarii Ștefan își aduce aminte de sfințirea Mănăstirii Putna, care se va face la 3 septembrie 1469. Pentru Voievod era o dublă sărbătoare și mai ales un bun prilej de a – i mulțumi lui Dumnezeu pentru acea mare victorie împotriva păgânilor,

La slujba de sfințire oficiată de Mitropolitul Teoctist al Moldovei au luat parte Voievodul și  familia sa, arhierei, boieri și popor din Moldova, cât și nenumărați invitați din țările creștine, între cei prezenți fiind mitropolitul Kievului, trimiși de la Patriarhia din Constantinopol, de la cea de la Ohrida(Serbia) și alte înalte fețe arhierești și boierești. Curtea Mănăstirii era neîncăpătoare pentru mulțimea adunată să ia parte la acea grandioasă ceremonie la fel cum s-a întâmplat să fie și în acest an când întreaga țară era parcă adunată la Putna pentru a-i aduce un omagiu de suflet marelui erou național iar totodată, celor care în urmă cu 150 ani au organizat prima mare aniversare când s-au comemorat 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii. Un alt moment cu adevărat sublim care a intrat în eternitate, fiind legat de numele Marelui Voievod dar și de acela al identității noastre naționale.

Ce să fi determinat această trezie a conștiinței românești în această zi cu adevărat simbolică  pentru toți românii de pretutindeni, indiferent unde ar trăi și de cine ar fi stăpâniți? Răspunsul îl găsim în acea urnă de argint depusă pe mormântul sfânt al Voievodului umplută cu pământ adus din toate provinciile românești, Moldova, Țara Românească, Oltenia, Banat, Transilvania, Basarabia și Bucovina, simbol a unității naționale românești, vatră a strămoșilor noștri daci.

Plănuind marea serbare populară pentru ziua de prăznuire a Mănăstirii Putna studenții români adunați la Putna au vrut să ia drept chezaș pe marele erou național a tuturor românilor, cel care și-a dăruit viața pentru apărarea țării și a creștinătății, cel căruia îi datorăm astăzi că încă mai vorbim românește.   Acestea au fost și principalele idealuri a primului Congresul al Studenților Români de Pretutindeni adunați în număr impresionant la Putna la 15 august 1871, moment care avea să reaprindă scânteia mișcării pașoptiste și să pregătească generația de sacrificiu care va arăta lumii întregi dorința de unitate și de libertate a românilor, ideal care s-a împlinit prin jertfele  aduse de tinerii noștri în Războiul de Independență și ceva mai târziu în primul război mondial.

E greu de descris în cuvinte impactul acelei impresionante solemnități care a început încă din seara premergătoare hramului, manifestările continuând pe toată ziua de 15 august 1871. Salve de tun vuiau necontenit de pe vârfurile semețe ale munților care țin mănăstirea în brațele lor puternice precum pruncul este ținut în brațele mamei sale. În ritmurile lor sacadate, peste 3.000 de români au prins a păși cu evlavie pe sub arcul de triumf ridicat dinainte de organizatori, cei mai mulți dintre ei fiind îmbrăcați în straie naționale. După ce ajungeau în curtea largă a mănăstirii intrau pe rând în biserică unde se închinau la icoane și apoi sărutau mormântul sfânt al Marelui Erou, chiar dacă atunci acesta încă nu a fost canonizat de biserică. La auzul numelui Voievodului, clopotele mari ale mănăstirii au prins să vuiască și să ducă spre munți sunetele lor puternice ca niște tunete cu care își chemau Stăpânul,  mulțimea adunată în curtea mănăstirii rugându-l să iasă din mormânt și să-i conducă în bătălie cu noii dușmani care i-au sfârtecat Moldova lui iubită. Între timp s-a oficiat liturghia de un sobor impresionant de preoți, ea fiind încheiată prin cuvântul starețului Arcadie Ciupercovici, viitor mitropolit al Bucovinei. La fel de impresionant a fost cuvântul viitorului mare istoric român A.D.Xenopol, pe atunci student, ca și momentul de neuitat când tânărul Ciprian Porumbescu care avea doar 17 ani, a luat vioara din mâna lui Badea Grigore și a cântat la ea o Doină românească, iar când a terminat de cântat i-a spus emoționat tatălui său, având ochii plini de lacrimi:

  • Tată, am cântat Daciei întregi!

E greu de descris în amănunt cum a decurs acea manifestare care i-a copleșit pe toți cei care au luat parte la ea, care aveau s-o păstreze în suflet toată viața și s-o povestească copiilor și nepoților lor.

Cu toată împotrivirea autorităților vremii, după terminarea manifestărilor consacrate Voievodului și idealurilor naționale pentru care s-au adunat la Putna, tinerii prezenți la manifestare aveau să țină primul Congres care a reunit studenți români din toate provinciile românești, indiferent sub ce ocupație se aflau. În programul propus și dezbătut cu această ocazie figurau idealuri îndrăznețe legat de identitatea națională și modul cum tânăra generație ar putea să-și aducă contribuția la dezvoltarea culturii și unității naționale, deziderate care se vor împlini pe 1 Decembrie 1918. Lucrările Congresului studențesc s-au întins până la orele 2 din noapte ele fiind reluate și a doua zi. Au fost făcute propuneri constructive privind organizarea unei societăți studențești, înființarea unui organ de presă și alte asemenea măsuri menite să ducă la impulsionarea culturii române și împlinirea idealurilor tinerii generații. Răspunsul decisiv a fost dat de Mihai Eminescu care spre sfârșitul discuțiilor i-a spus lui Ion Slavici:

  • Acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează!

Fapte și nu vorbe voia marele nostru poet național, iar acestea se vor concretiza în marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz , în entuziasmul cu care s-au organizat adunările populare din provinciile românești Bucovina, Basarabia și Transilvania, când s-a hotărât Unirea cu Țara.

Idealurile studenților adunați la Putna la 15 august 1871 aveau să adune mulțime de lume și la împlinirea a 150 de ani de la acea impresionantă manifestare, când s-a dat din nou glas propunerilor făcute la acea manifestare deosebită. La fel ca și atunci, participanții de azi la această mare sărbătoare s-au pus în genunchi la mormântul Marelui Voievod și i-au adresat rugi împletite cu lacrimi izvorâte din inimă pentru a-l lua ca mijlocitor între Dumnezeu și poporul său care și azi trăiește vremuri grele, fiindu-i amenințată cu și mai multă înverșunare identitatea națională, limba, credința și tradițiile moștenite de la străbuni, idealuri pentru care au luptat și studenții români adunați atunci la Putna. O zi cu profunde reverberații naționale cum rar s-a mai văzut în ultima vreme, o zi a libertății poporului român, înseninată nu numai de lumina strălucitoare care se revărsa năvalnic dinspre cer, ci mai ales de aceea adusă asupra miilor de oameni adunați la Putna de  cel care a fost, este și de-a pururi va fi Soarele nației noastre sacre, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

Iar clopotele Putnei au prins să bată și bat și azi în sufletele noastre, a românilor de pretutindeni, care pentru o zi au lăsat toate la o parte și s-au grăbit să ia parte la această mare sărbătoare. Sunetele lor duioase își cheamă necontenit Stăpânul, purtând pe undele lor suave rugile întregului neam românesc. Ele se vor face auzite și mâine și poimâine și în vecii vecilor, atâta vreme cât pe aceste meleaguri se va mai găsi chiar și un singur om care să știe a vorbi românește și care să-și poate pașii la Putna unde să-și îndoaie cu evlavie genunchii în fața mormântului Sfântului Națiunii Romane. Să dea bunul Dumnezeu ca o asemenea zi să nu existe, ca Putna să rămână în veci Ierusalim al neamului românesc, loc sacru de pelerinaj a românilor de pretutindeni, unde să se adune an de an mii și mii de oameni la această mare sărbătoare cu profunde semnificații și reverberații naționale.

Distribuie pe:
Mai multe Cultură
Comentarii închise.

Recomandări

Obiceiuri de la daci. Calendarul de ieri și de azi (III)

Dacii, la fel ca grecii, ca romanii, ca egiptenii, chinezii, mayașii și alte popoare ale l…