Acasă Cultură 24 Ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române

24 Ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române

Un moment cu mari reverberații în istoria noastră este 24 ianuarie, zi simbolică în procesul de refacere a Daciei milenare care s-a destrămat în urma cuceririi romane. Un prim pas în această direcție a fost făcut de carpi și costoboci, dacii din părțile de răsărit, cunoscute mai târziu sub numele de Moldova, care, după moartea împăratului Traian în anul 117 d. Hr, au atacat castrele din Dacia Romană, noul împărat Hadrian fiind la un pas să se retragă peste Dunăre. Ceva mai târziu, dacul Galerius Maximianus, ajuns împărat la Roma (305-311), a vrut să refacă Imperiul dac al marelui rege Burebista, fiind oprit de moartea prematură, și suspectă după mine, care a deschis drum unui alt get, Constantin cel Mare, socotit drept deschizător de drum al creștinismului, ambii ridicând câte un impresionant arc de triumf ale căror personaje principale sunt dacii. Un omagiu adus unui popor căruia până și dușmanii i-au recunoscut măreția.

Invaziile popoarelor barbare care au năvălit din Asia au găsit ca loc de trecere pământul Daciei străbune, de unde apoi s-au împrăștiat în toată Europa. Plecarea trupelor și autorităților romane din Dacia a dus cel mult la descentralizarea organizării statale centralizate realizare de Traian și ceilalți împărați care i-au urmat, păstrându-se în mod firesc formele autohtone de organizare și administrare locală, care au continuat să funcționeze și în perioada rezistenței în fața barbarilor care se făcea fie prin apărare, fie prin retragerea în munți și în pădurile abundente de pe pământul vechii Dacii. La fel a fost și pe teritoriile care nu au fost ocupate de romani, desprinse din regatul lui Decebal, rămase mai departe în administrarea unor regi daci locali care mai târziu și-au luat numele de voievozi. Așa se explică conviețuirea cu nenumăratele popoare migratoare și chiar conlucrarea cu unele din ele prin constituirea unor formațiuni statale mai puternice cum a fost țaratul vlaho-bulgar, etc.

Nereușind să se unească din cauza ambițiilor voievozilor locali, dacii din depresiunea intracarpatică cunoscută mai târziu sub numele de Transilvania, după numeroase lupte de rezistență, ajung sub suzeranitatea ungurilor veniți din Asia și stabiliți în Câmpia Panonică, unde au înființat Regatul maghiar în anul 1000 d.Hr. Tot ei au reușit să supună și Țara Românească, dar Voievodul Basarab I obține o mare victorie asupra oștilor maghiare conduse de regele Carol Robert de Anjou în bine cunoscuta bătălie de la Posada din  9-12 noiembrie 1330.

Un moment crucial în istoria dacilor din răsărit a fost invazia mongolilor din jurul anului 1241, care au ajuns până în Pannonia. Aceștia au înlocuit stăpânirea de un veac a cumanilor asupra unor teritorii din Moldova și Țara Românească cu un nou veac de stăpânire mongolă, voievozii din aceste teritorii fiind vasali hanului tătar.

Pentru a crea o barieră în fața invaziilor tătărești, regele maghiar Laslău, după cum ne spune cronicarul Grigore Ureche, îl trimite pe Dragoș, un voievod din Maramureș, care va înființa în preajma hotarelor Transilvaniei o marcă de apărare cu capitala la Baia. Potrivit legendei, aceasta va primi numele de Moldova, după cățelușa lui Dragoș care a murit la o vânătoare de zimbri.

Urmașul lui Dragoș va fi alungat de un alt voievod din Maramureș, pe nume Bogdan, care a intrat în conflict cu regele Ungariei. Fiind primit cu brațele deschise de boierii moldoveni, cum își spuneau urmașii vechilor carpi, oameni ai munților și tari ca piatra în înțelesul termenului, Bogdan a pus bazele statului medieval Moldova, care încă pe atunci a repurtat o mare victorie împotriva oștilor regelui maghiar Ludovic I de Anjou, urmașul învinsului de la Posada.

Deși dacii au continuat să trăiască în cele trei entități statale cunoscute, Moldova, Țara Românească și Transilvania, de-a lungul istoriei lor întâlnim nenumărate momente și mai ales căi de refacere a unității Daciei străvechi, între ele fiind căsătoriile mixte și  impunerea de voievozi credincioși în țările românești vecine. Menționăm în acest sens acțiunile întreprinse de voievozi ca Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, etc. Ele au culminat cu marea unire realizată de Mihai Viteazul în anul 1600, moment care aduce cu el împlinirea idealurilor  de libertate ale urmașilor lui Decebal și ale dregătorilor lui care au ales să-și dea viață decât să se plece în fața cotropitorilor romani. Știm că voievodul a sfârșit din viață fiind ucis mișelește în august 1601 de oamenii generalului Basta, sfârșindu-se astfel și visul de refacere a unității vecilor daci.

Epoca domniilor fanariote în Țările Române va bloca pe moment acțiunile militanților acestui înalt ideal. El va reveni și se va revigora sub impulsul revoluției din 1848, al cărei mare merit îl reprezintă formarea unei elite românești care va milita atât pentru eliberarea națională cât și pentru unitatea celor trei țări românești. Desigur că în naivitatea și în speranța lor că vor obține mai ușor sprijinul Apusului revoluționarii pașoptiști  vor uita de strămoșii daci și vor accentua asupra latinității și a descinderii noastre din Roma, deși sunt dovezi că lucrurile stau cu totul altfel. Totuși, ei au avut un rol important în realizarea unui curent de opinie favorabil unirii, mai ales la unele curți europene. Un prim pas a fost făcut chiar la 01.01.1848 când prin o convenție moldo-munteană se desființează vama între cele două țări, cu excepția sării.

Războiul Crimeii (1853-1856) readuce în prim plan ideea unirii, aceasta fiind susținută de Napoleon III, împăratul Franței interesat de slăbirea imperiului țarist și a celui habsburgic. În capitalele marilor puteri europene au loc acțiuni pro unioniste între care se remarcă: expunerea programului politic în publicații ca România viitoare (Paris, 1853), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles 1853), memorii adresate împăratului Napoleon III și premierului britanic, organizarea la Paris a unui Comitet cu deviza: Dreptate! Fraternitate! Unitate, afilierea la Comitetul Central Democratic European cu sediul la Londra, care pregătea o nouă revoluție, intervenții la personalități europene marcante, etc. Cum astfel de acțiuni nu se puteau realiza fără bani, remarcăm contribuția marelui om politic I. C. Brătianu prin vânzarea unei moșii a soției sale. Ce deosebire față de politicienii de azi!!! Oare câți din ei sunt dispuși să-și folosească averea pentru promovarea intereselor naționale?

Războiul Crimeii aduce o modificare a statutului celor două țări române care, prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, vor trece sub stăpânirea comună a Imperiului Otoman și a Congresului Marilor Puteri. Sub auspiciile acestuia începe pregătirea unirii. Potrivit acestui Tratat, în cele două Principate urmau să se organizeze Divane ad-hoc care să se pronunțe  asupra viitorului acestora.

Divanurile ad-hoc organizate în Țara Românească s-au pronunțat de la început pentru unire. În Moldova lucrurile au fost mai complicate. Aici s-au resimțit mai mult influența imperiilor vecine, țarist și austriac, care au rupt bucăți însemnate din trupul  ei, așa cum a fost  lăsat de marele Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, și care în mod evident au acționat împotriva unirii. Urmare a implicării lor, alegerile pentru Divanul ad-hoc vor fi falsificate, dând câștig partidei antiunioniste condusă de boierul Nicolae Istrati. Caimacanul Nicolae Vogoride, care avea promisiunea Porții Otomane  să devină voievod al Moldovei dacă nu dă câștig celor ce susțineau unirea, a procedat la falsificarea listelor electorale, lucru care nu ar trebui să ne sperie, pentru că se petrece frecvent și în zilele noastre. Numai că acum alte interese și puteri străine se găsesc în spatele falsificatorilor… Istoria lumii se rotește, imperiile se duc și vin altele, vorba lui Eminescu în Memento mori

Caimacanul este dat în vileag chiar de soția sa Ecaterina Vogoride (în paranteză fiind spus amantă a lui Al.I. Cuza),  care predă unioniștilor o parte din corespondența purtată de caimacan cu rudele sale din Constantinopol, care îi promit tronul Moldovei dacă va împiedica unirea acesteia cu Țara Românească. Prin grija lui Costache Negri, aceste scrisori vor fi publicate în ziarul L Etoile d Orient din Bruxelles și au condus la ruperea temporară a relațiilor cu Poarta a unor state europene, între care Franța, Prusia, Rusia și Sardinia. Ca urmare a intervenției lor, alegerile din Moldova au fost anulate .

La insistențele lui Napoleon al III-lea și ale reginei Victoria, alegerile din Moldova au fost anulate. Decizia Porții a cerut și un compromis care consta în acceptarea unirii parțiale a Principatelor care să aibă doi voievozi, două guverne, două Adunări Legislative, armate separate având drept comandant suprem pe unul din cei doi voievozi care vor alterna la comandă, singurele instituții comune fiind Înalta Curte de Casație și Justiție și Comisia centrală cu sediul la Focșani. Conferința de la Paris din 1858 ia act de acest compromis, dar acceptă numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești pentru noua entitate statală. Guvernul fiecărei țări este lăsat pe seama unei comisii provizorii formată din trei caimacani (în locul unuia singur, ca să nu mai fie bănuieli de fraudă) până la alegerea voievodului de către noile Adunări Elective ce se vor constitui.

În Moldova, căimăcămia formată din unioniștii Anastase Panu și Vasile Sturdza și conservatorul Ștefan Catargiu numesc un guvern format din personalități progresiste, între care Vasile Alecsandri, ministru al afacerilor externe, Ioan A. Cantacuzino ministru de finanțe, Panait Donici ministru a lucrărilor publice, iar în fruntea armatei a fost numit ca locțiitor de hatman Alexandru Ioan Cuza. Reapar publicațiile unioniste Steaua Dunării și Zimbrul, interzise anterior.

În zilele de 14-18 decembrie 1458 se aleg cei 55 deputați din Adunarea Electivă, 33 dintre ei fiind unioniști. Ei au întocmit o listă cu 38 candidați la domnie, între care Vasile Alecsandri, creatorul Horii române, Costache Negri, Lascăr Catargiu, Petru Mavroghene, etc., cei mai mulți retrăgându-și pe rând candidatura.  Al. I. Cuza nu apărea printre ei, fiind deja ministru. Cei 22 conservatori aveau doar doi candidați, fostul domn Mihail Sturdza, susținut de Rusia, și fiul său Grigore Sturdza. Potrivit legii, pe 28 decembrie 1859 s-a întrunit Adunarea Electivă  la Muzeul de Istorie Naturală, în sala Elefant, denumire care venea de la elefantul indian Gaba ajuns cu circul italian Luzatto la Iași, unde a murit de frig, al cărui schelet a fost expus în muzeu. Dezbaterile sunt furtunoase, alegerile fiind marcate de amestecul Rusiei țariste care va încerca să-l impună pe fostul domnitor Mihail Sturza, folosindu-se de bancherul evreu Smul Rabinovici și contele Nieczuk Wierzbicki din Polonia, un mercenar aflat în slujba turcilor, care îi spuneau Murad bei. Acesta a recrutat o armată de mercenari polonezi cu care vine în Moldova să-l ajute pe Sturza. Văzând că nu reușește să-și impună candidatura prin atragerea sau compromiterea deputaților, Sturza va încerca folosirea forței. Metodele ne sunt cunoscute, ele fiind folosite și azi.

În acest scop Sturza aduce la Iași mercenarii lui Murad bei. Înțelegând primejdia, în seara zilei de 3 ianuarie unioniștii îl propun ca domn al Moldovei pe Al. I. Cuza. Desemnarea acestuia a fost precedată de o întâmplare hazlie. Având în vedere numărul mare de candidați, problema părea fără rezolvare. Unioniștii erau adunați în casa lui Costache Rolla, care locuia într-o încăpere de lângă Sala Elefant. Văzând că nici acum nu se ajunge la un rezultat, Lascăr Rosetti încuie ușa și amenință că nu pleacă nimeni până nu este ales un candidat. În acest context, Nicolae Pisoțchi scoate un pistol și spune că se va sinucide dacă nu se ajunge la o înțelegere. Tot el cere ca cei 38 să renunțe la candidatură și îl propune ca unic candidat pe  Al. I. Cuza, care nu se afla nici pe listă și nici la întrunire. Propunerea urma să fie adusă la cunoștință acestuia și apoi în plenul Adunării Elective din 5 ianuarie 1859. Așa s-a ajuns la alegerea lui Cuza ca domn.

Cu toate acestea, alegerile din 5 ianuarie nu au decurs tocmai în liniște. Prin oamenii săi, fostul voievod  Sturza, care avea promisiuni să fie el alesul, află de complotul din casa lui Costache Rolla și aduce mercenarii polonezi pe lângă sala unde s-au întrunit deputații sperând ca prin ei să forțeze alegerile și să se impună el ca domn în Moldova. În paralel a plănuit uciderea unor unioniști, între care Mihail Kogălniceanu, Anastase Panu și Manolache Epureanu, pe care îi socotea trădători fiindcă inițial l-au susținut, ca apoi să treacă de partea lui Cuza, pus și el pe lista celor care urmau să fie asasinați. Speriați, Alecu von Onciul și Iacob Antosz divulgă și atunci Cuza aduce trupele cu care înconjoară Muzeul de Științe Naturale. Mercenarii lui Sturza nu au mai putut interveni. A doua zi cei implicați în complot sunt judecați pentru tentativă de dezordine publică și pregătirea unei răscoale. Au fost pedepsiți cu 20 lovituri pe spinare, străinii fiind apoi predați ambasadelor țărilor de care aparțineau. Cu toate acestea antiunioniștii nu renunță, astfel că pe 01.02.1859 Cuza scapă ca prin minune dintr-un atentat cu bombă pus la cale la București.

Ce a urmat zilei de 5 ianuarie se știe. În 24 ianuarie 1859, sub presiunea celor peste 30.000 de oameni adunați de liberali, într-o ședință secretă a Adunării elective din Țara Românească, Vasile Boerescu îl propune tot pe Al. I. Cuza drept voievod al Țării Românești. Românii se folosesc de faptul că textul Convenției de la Paris nu stipula ca voievozii din cele două țări să fie persoane diferite, o speculație inteligent folosită în interes național. Cel 72 deputați îl aleg pe Cuza în unanimitate. Vestea alegerii acestuia a avut mari reverberații și în capitala Moldovei. Mii de oameni se adună în piața palatului unde serbează evenimentul. La lumina torțelor care au luminat orașul timp de patru zile, procesiuni imense trec pe străzile Iașului și merg să-l felicite pe domn.

Cu toată bucuria prilejuită de actul unirii, firească de altfel și mult așteptată atât de boieri cât și de popor, o parte a elitei din Moldova continua să fie îngrijorată de viitorul țării. Propunerea Bucureștiului drept capitală a noului stat îi făcea să-și pună semne de întrebare cu privire la perspectivele de evoluție viitoare. Mulți dintre ei erau convinși că toate investițiile vor fi dirijate spre Țara Românească și mai ales spre București, lucru care de altfel s-a și întâmplat din păcate, atât după unire cât și în prezent. Pesemne că acesta a fost motivul tensiunilor din Moldova în legătură cu unirea de care au știut să se folosească Rusia, Austria și Turcia care au pus nenumărate piedici. În anul 1856, după ce a construit biserica cu hramul Sfânta Treime pe moșia sa din satul Rotopănești, județul Suceava,  postelnicul Nicolae Istrati, scriitor și om politic, a dispus amplasarea în curtea bisericii a unei statui cunoscută sub numele de Moldova plânge. Boierul moldovean a fost un aprig luptător pașoptist și adept al unirii, dar când a aflat că Bucureștiul va fi capitala noului stat a devenit un antiunionist convins. A murit otrăvit la 01.11.1861, la numai 43 de ani.

Deși a sfârșit din viață, statuia a rămas ca un simbol a durerii pentru viitorul incert care se prefigura pentru Țara Moldovei, care înainte de unire era mai dezvoltată economic decât Țara Românească. Câtă vreme situația se va menține cum este și astăzi, ea va rămâne un simbol al luptei celor care s-au opus unirii nu pentru că nu și-ar fi dorit refacerea patriei străbune, ci pentru că unirea ar fi trebuit să se facă cu mai multă chibzuință. Stabilirea unei alte reședințe pentru noul stat, dar și a unei Constituții unionale în care să se precizeze obligația dezvoltării echilibrate și în același ritm a celor două principate aduse laolaltă poate că ar fi fost soluția potrivită. Constituția pe baza căreia statele componente au fondat Statele Unite ale Americii este concludentă și a rămas sfântă pentru americani și în zilele noastre.

Lipsa unor stipulații clare privind viitorul noului stat a devenit astfel de la început  un motiv de dezbinare între ținuturile care înainte făceau parte din Moldova și cele din Țara Românească. De aceea, statuia boierului Istrati de la Rotopănești continuă să plângă din cauza conducătorilor de ieri și de azi de la București care nu au ridicat nici un deget pentru readucerea la patria mamă a pământului furat din sfânta Moldovă a Marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. Este un ideal pentru care a luptat și marele bard de la Ipotești Mihail Eminescu, iar pentru opiniile lui poetul a sfârșit prin a fi internat în ospiciu. Să nu uităm nici de Podul de flori din 1990, dar și de alte acțiuni de acest fel ale conducerii statului român de ieri și de azi.

Statuia din curtea bisericii plânge mai ales când vede cum satele și orașele din vechea Moldovă nu sunt luate în seamă de politicieni, lipsa de investiții transformându-ne în regiunea cu cel mai redus grad de dezvoltare din Europa, iar Moldova este singura regiune din România care nu are nici o autostradă, toate fiind făcute în celelalte zone ale țării. Pesemne că urmașii dacilor din Muntenia și Transilvania au uitat de ajutorul primit de la carpi în luptele de eliberare de sub ocupația romană. Pesemne că toată Europa a uitat de vremurile când marele nostru erou, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei, sta ca o pavăză în fața păgânității pornită să o cotropească și să pună pe zidurile Budei și ale Vienei stindardul semilunii. Cu prea multă ușurință se dau azi uitării toate, cu prea multă ușurință privim cu indiferență la semenii noștri de dincolo de Milcov. Iar lipsa de dragoste și de recunoștință aduce așa cum este firesc lacrimi și suferință, regrete și durere. Iată de ce Moldova încă plânge și va mai plânge multă vreme de acum încolo…

Doamne te rugăm Ție, ajută-i pe moldoveni, că Tu ai rămas singurul în care ei mai cred!

Să-i mulțumim Sfântului Ștefan al Moldovei că a împânzit țara cu mănăstiri și biserici care și azi sunt pline de credincioși. Și, azi, doar cu ele am mai rămas. Și azi, doar cu ele ne mândrim. Spațiu sacru de pelerinaj și de rugăciune, bisericile tale mărite Domn, au rămas ultima speranță și loc de rugăciune într-o Moldovă sfâșiată de fiare, lăsată să se zbată cu aripile frânte. Astăzi nimănui nu-i pasă de ea, un biet muribund pe patul de moarte.

Jalnică umbră a celei din vremea ta așteaptă un Ștefan să o salveze.

Ajută-ne Doamne, că  Moldova plânge!!! Nu numai statuia, ci întreaga Țară!

Întoarce-te Ștefane, ridică-te Doamne, Moldova are din nou nevoie de tine!

Sub steagul tău sfânt vom fi iar ce am fost, întreaga Românie îți va sta alături!

Distribuie pe:
Mai multe Cultură
Comentarii închise.

Recomandări

Mărțișorul românilor

O veche legendă dacică ne povestește că într-o bună zi soarele a coborât pe Pământ în chip…